Iubirea nu e o vorbă spusă ușor

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Dă-mi iadul tău, femeie. Eu îl țin, eu îl

domnesc, eu îl transform în aur.

Dă-mi întunericul tău, eu știu să

fac din el coroană.

Dă-mi greul tău, am să lupt

să-ti fac din el tezaur.

Dă-mi tot... eu duc, iar tu,

doar sa rămái lângă mine.

"Nu căuta validare într-o lume

 care L-a răstignit pe omul perfect..."

Uneori, târziu în noapte,

amintiri mi se strecoară din ai mei ochi,

și alunecă pe obrazul meu,

ca umbrele unui timp apus,

mângâindu-mi tăcerea cu glasul lor mut.

Fiecare lacrimă îmi spune o poveste,

despre iubiri pierdute,

despre clipe furate de un destin grăbit,

dar și despre dorințe uitate

ce încă își caută glasul.

Le privesc cum se topesc pe pielea mea,

ca un ecou al zilelor trecute,

și simt că timpul le poartă departe,

dar durerea lor prind rădăcină..

Amintirile sunt tăcute, dar gălăgioase,

ca o mare ce-și ascunde furtunile,

iar eu, naufragiatul lor,

mă întorc mereu la țărmul singurătății.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

E atât de altfel această ninsoare .....

O mână a tras de o bucată de cer

Pe unde curge albul pur fără cruţare ,

Ninge rotund cu colinde din eter ,

Cu dorinţe ce se topesc în palme 

Când iarna se cuibăreşte-n calendare .

Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă

Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,

Pe sub paşi , pe inimi rebele .

Ninge cu doruri de anii trecuţi ,

Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,

Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,

Cu aripi de îngeri şi cu iertare .

Această ninsoare e atât de altfel ....

Pe o margine de cer

Se cântă Leru-i ler .

    Dacă vrei să ştii-ntr-adins, 
    nu sunt nori în paradis... 
    poate doar la tine-n vis;
    Întuneric nici atât, 
    poate-n peşteri, sub pământ -
    catedrale-ntr-un cuvânt, 
    unde, liniştea-i ca-n tine, 
    mii de lacrimi cristaline -
    un ecou de violine... 
    ca o adiere mată, 
    ce-a-nflorit pietrificată, 
    apa-n murmur de agată... 

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

O floare îşi dă duhul,

Un suflet se usucă,

Fiori îmi scaldă trupul,

Trăiesc ca o nălucă.

Am pângărit pământul,

Cu a mea călcătură,

Mi-am murdărit cuvântul,

Ce l-am rostit pe gură.

Iar cerul am întunecat,

Atunci când l-am privit,

Şi m-am simţit trădat,

Şi-n suflet umilit.

Îmi este al vieţii fir,

De buruieni strivit,

Cu mintea în delir,

Pe cruce-s răstignit.

Priveşte printre lacrimi,

Priveşte-mă Doamne,        

Aruncă-mă-n patimi,

Şi taie-mi din coarne.

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Privirea ei, ochii albaștri

Parca cerul îmi zâmbea

Si șopteau mereu într-una

Nu ma uita, nu ma uita

O zi trecea, alta venea

Focul, mai tare ardea

Și povesteau și își spuneau

Nu ma uita, nu ma uita

Ea perfectă, el nu prea

Avea vicii ce-l oprea

Insa focul nu înceta

Ea îl uita, el aștepta

Ani insa au trecut

N-a fost asa cum au vrut

Ea sa dus, el n-a stiut

Ca îl uita, dar aștepta

Vremea lor a și apus

Nimic nu-și mai aveau de spus

Ea fericită, el nu prea

Ea îl uitase, el murea