Pribegie

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

Umbra mi-a înțepenit pe ușă,

Râde luna din fântână,

Focul vântură plângând cenușă,

Până ziua încet se-ngână.

Noaptea molfăie o ziuă albă,

Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,

Pe ferestre îmi crește iarbă,

Gându-mi paște pe sub pat.

Mintea-mi rumegă o amintire,

Ochii mi-au făcut de treaz hernie,

Și citesc orbește din psaltire,

Despre îngeri, vis și insomnie.

Numele meu e o ușă între-deschisă,

într-o casă fără oameni...

Intrați dacă aveți curajul,

dar bateți mai întâi în fereastră.

Tăcerea mea e o fântână fără margini...

Beți din ea dacă vă e sete de mine,

dar aduceți-vă găleată.

Viața mea era o apă care se întorcea încet

spre izvorul ei...

dar cineva a tulburat-o

când a dat nume pietrelor.

Timpul meu e o frunză rămasă singură

în aer, și nu știe unde cade...

pământul o cheamă,

cerul o uită.

Sufletul meu se ridică încet din țărână

ca o lumină obosită...

Nu-l mai legați!

Nu-l mai chemați pe nume,

pentru că el știe acum,

că fructul cade

doar ca să învețe pământul

gustul cerului.

Mama ei de viață, mama ei de moarte,

Trupul la picioare zilnic le aștern,

Om cu idealuri, om cu multă carte,

Doarme și se scoală zilnic în infern.

Mama ei de moarte, mama ei de viață,

Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,

Frigul din odaie inima-mi îngheață,

Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.

Mama ei de soartă, mama ei de toate,

Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,

Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,

Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.

Mama mea de mine că stau și suport,

Inima de câine, talpa pe grumaz,

Dau cu semnătură, că mai bine mort,

Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.

Mama ei de moarte, mama ei de viață !

Mă dau rotund la vorbe prin vecini,

De parcă-aș fi vreun măr în floare,

Dar când mă-ntorc sunt numai spini,

Pe care îi înfig în razele de soare.

Pe masă stă ulciorul fără vin,

Și-n curte latră timpul, câine orb,

Nu pot să dorm și patu-n brațe-l țin,

Iar măduva din oase încet mi-o sorb.

Îmi pregătesc iluzii în zațul din ibric,

Le fierb încet, să pară mai gustoase,

Și le servesc la dame pe nimic,

Apoi le-alung pe cele mai frumoase.

Mă mint frumos privindu-mă-n ferestre,

Că tot ce-am dat s-a dus pe lucruri bune,

Și-ntr-un exces de zel dau foc la zestre,

Apoi mă culc visându-mă  născut în iesle.

Îmi pun întunecimi peste obraji,

Să nu roșesc când mă sărută luna,

Iar umbra mi-e mai lungă c-un etaj,

Și parcă ating și stelele cu mâna.

Azi dacă-o fi vreo fată să mă vrea,

Să nu mă ceară-ntreg, că nu mai sunt,

Sunt doar un rest uitat de-o iarnă grea,

O pată de zăpadă pe-un munte de pământ.

Din ochii tăi se scurge o nălucă

De apă rece, tulbure și grea,

Iar trupul tău, o fragedă vergea,

Se frânge-n unda care se bulbucă.

Pe umeri ți se strâng izvoare tulburi,

Sâsâitori ca niște șerpi de apă,

Și toate rănile ți se adapă,

Din purpurea adusă de amurguri.

Te-nvăluie pământul ca o vrajă,

Cu degete de lut și dor flămând,

Și-n carnea ta se-nfige tremurând,

O liniște adâncă și sălbatică, de plajă.

Iar eu, orbit de vis și de vedenii,

Te chem din mâl cu glasul stins și frânt,

Dar te afunzi mai dulce în pământ,

Ca într-un cântec al slujbelor de denii.

Îți crește-n păr o iederă stufoasă,

Cu fire lungi de umbră și de vis,

Iar trupul tău cu coapsele-n abis,

Se face câmp sub liniștea tăioasă.

Te pierd încet în brazda ce te cheamă,

Cu gura plină de pământ și dor,

Și-n mine crește-un strigăt fără zbor,

Ca o durere crâncenă de mamă.

     De ce timpul trece așa de iute,

Și unii vor din ce în ce mai multe 

De ce în lume nu mai e dreptate,

Și unii de la drumul bun se abate.

    Pentru că totul se învârte în jurul banului 

Iar banul este ochiul dracului 

Cu cât are mai mult în visterie 

Cu atâta mai puțină omenie. 

    Se ceartă și se învrăjbesc frații între ei 

Pentru avere și pentru câțiva lei 

Vecinii se judecă pentru o palmă de pământ 

Și numai lucruri rele au în gând.

    Cel lacom, caută tot timpul să se îmbogățească 

Și nu gândește că într-o zi o să plătească.

El crede, că dacă are bani e și deștept 

Dar, când o fi să plece, pleacă cu mâinile pe piept 

Și lasă aici averile lui toate 

Pentru că acolo sus,e cu adevărat dreptate.

Iubito ,schimbul trei

Sau schimbul de noapte

Îți aduce ale iubirii mele șoapte,

Nu ești singură,crede..

Ești cuprinsă în ale mele brațe

Când somnul te prinde,

Gândește o clipă

Sau două sau trei de vrei

Eu voi fi acolo ca o briză

Te voi ține de mână

Iubindu-te mereu...

Știi bine, noi nu facem promisiuni deșarte,

Dumnezeu ne cunoaște

Ne-ascultă,vezi și tu,văd și eu

Minunea iubirii noastre vorbește...

Mi-ai spus că mă iubești,ieri

Patru februarie,ce zi,ce vorbe frumoase..

Și tu acum ești în schimbul de noapte,

Pășind liberă frumoasă ca o sirenă ieșită din mare,

Eu ținându-te a mea prizonieră,

Mut,la mine în vise în gand,în brațe..

Într-un continuu sărut!

(5 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Când haosul apare

La tot în jur el dă târcoale 

Nu-mi dă pace, nu mă lasă

Până nu îi cad în plasă.

Când haosul apare

Tu-mi ești liniște,  răbdare, 

Când eu țip,  tu îmi șoptești, 

Uite-așa mă liniștești. 

Când haosul apare

Tot în jurul meu dispare,

Mă-nvârt în cerc și din furtună 

Vine Liniștea să m-apună.

Când haosul apare

Chiar și sufletul mă doare,

Plânge după dragoste neatinsă

Spre tine pleacă o inimă aprinsă. 

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil nici nu crezi ceva din tot ce spun.

Dar, dacă nu e ăsta adevărul, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și dacă nu l-ar fi iubit... Cum crezi tu, oare, că ar putea să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB

Draga mea, poate îți este dor,

De vo rbe frumoase, de alint ca de un zbor,

Astăzi sunt numai al tău, fă ce vrei,

Și te îndemn un pahar cu mine să bei.

Când sunt cu tine, ziua mi-e sărbătoare,

Uite profit și-ți ofer o roșie floare

Pentru tine să fie o plăcută surpriză,

Eu susțin că mă vizitează o muză.

Surâsul de pe fața ta si-a găsit locul

Glasul tău șoptit, mă cheamă 

Te văd parcă înșășurată-n năframă

Și în inimă mi s-a aprins focul.

Tu scumpă mi-ai fost totdeauna,

Rare ori ne-a zburlit furtuna

Dar pentrucă noi ne iubim, ne calmăm 

Când eu, când tu ne căutăm.

Rămâi lângă mine, frumoasa mea floare,

Ziua miroase a parfum și a mare

Te strâng în brațe ca-n ziua din întăi

Pe băncuța noastră, de sub gutui.

Mai tii minte ziua aceea? 

Ziua aia în care m-ai făcut să zâmbesc ,

Și m ai făcut să plutesc

Chiar de n aveam aripi ...

Când seara ne înecam amândoi 

In paharul plin cu vin

Și mă priveai....

Și mă sărutai....

Și mi spuneai cat de mult " mă iubești ..."

Dar după mult timp 

Mi ai tăiat brusc aripile

Ai dispărut fără sa spui nimic 

Și m ai lăsat în spate cu o iubire ...

Mare ..