Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 mai 2024
Vizualizări: 480
Poezii din aceiaşi categorie
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
"N" momente
Oamenii adesea trec prin N momente
De la agonie la extaz pot fi definite.
Dimineți în care sunt vulcanici,
Dar serile devin mai calmi.
Locuri unde se manifestă zgomotos,
Dar se retrag apoi sub un cer senin.
La unele fapte reacționează violenți,
Ca să se resemneze detașați apoi.
Momente înrobite de către sentimente,
Ce într-un târziu sunt transformate
Din atitudini în gânduri profunde,
Din vanități în reale principii.
Oare este bine să-ți depeni amintirile,
Și să-ți etalezi îngrijorările
În fața unui auditoriu nepăsător,
Și deseori necruțător?
Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,
Și să redescrii din argumente legi.
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.
trăim, dar nu trăim
sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor
a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte
miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință
"N" momente
Oamenii adesea trec prin N momente
De la agonie la extaz pot fi definite.
Dimineți în care sunt vulcanici,
Dar serile devin mai calmi.
Locuri unde se manifestă zgomotos,
Dar se retrag apoi sub un cer senin.
La unele fapte reacționează violenți,
Ca să se resemneze detașați apoi.
Momente înrobite de către sentimente,
Ce într-un târziu sunt transformate
Din atitudini în gânduri profunde,
Din vanități în reale principii.
Oare este bine să-ți depeni amintirile,
Și să-ți etalezi îngrijorările
În fața unui auditoriu nepăsător,
Și deseori necruțător?
Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,
Și să redescrii din argumente legi.
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Alte poezii ale autorului
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Luptă române!
Luptă române pentru bucata de pâine!
Alină-ți cumplita viață de câine,
Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,
Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.
Luptă române pentru blidul de apă!
Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,
Căci ție în soartă pe veci este scris,
Să nu primești niciodată nimica gratis.
Luptă române pentru cămașa de in!
Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,
Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,
Că pentru tine nimic nu este fără de plată.
Luptă române pentru al țării pământ!
Pentru graiul cel dulce și sfânt,
Smerit să primești și aspra dojană,
Dar nu accepta de la dușmani pomană.
Luptă române pentru tine și neam!
Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,
Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,
Atunci când va fi... Judecata finală!
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Mănânc pământ..
Mănânc pământ și nu mă satur,
Miros ca un Adam la început,
Cu moartea împart adesea patul,
Și-mi face împachetări cu lut.
Mă scald etern în apă vie,
Apoi îngurgitez din nou pământ,
Și fac aceeași veșnică prostie,
La zei mă-nchin prin legământ.
Îmi cresc pe spate aripi plate,
Cu care doar abisul să-l ating,
Nicicând de ceruri să am parte,
Ci în pământ cu ele să mă-nfing.
Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,
Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,
Dar doar pământ am dreptul a mânca,
Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.
Mănânc pământ și sunt îndestulat,
Miros ca un Adam demult trecut,
Și singur mă foiesc plângând în pat,
Căci moartea nu mai are lut.
Luptă române!
Luptă române pentru bucata de pâine!
Alină-ți cumplita viață de câine,
Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,
Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.
Luptă române pentru blidul de apă!
Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,
Căci ție în soartă pe veci este scris,
Să nu primești niciodată nimica gratis.
Luptă române pentru cămașa de in!
Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,
Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,
Că pentru tine nimic nu este fără de plată.
Luptă române pentru al țării pământ!
Pentru graiul cel dulce și sfânt,
Smerit să primești și aspra dojană,
Dar nu accepta de la dușmani pomană.
Luptă române pentru tine și neam!
Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,
Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,
Atunci când va fi... Judecata finală!
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.