Frământări
Rugăciunile înălţate spre cer,
Le-am aflat îngropate-n pământ,
Sunt omul de paie, stingher,
Clădit din lut şi cuvânt.
Asist la naşteri suspecte,
Şi intru-n travaliu pentr-o idee,
Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,
Pierdute într-un spital, pe-o alee.
În mâini şi picioare port cuie bătute,
Dar nu îmi găsesc încă cruce,
Înaltul prelat cu idei preconcepute,
Anateme şi prescuri îmi aduce.
S-a lepădat şi universul de mine,
Foiala îmi intră ca o boală în trup,
Încep să cânt câteva imnuri creştine,
Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.
Mii de sihaştri se roagă în cor,
Chilii şi bordeie s-au luminat,
Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,
Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 28 septembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 679
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Să ne bucurăm de pace
Să ne bucurăm de pace ,
Cel mai prețios cuvânt ,
Pace ! Pace ! Pace !
Tu ești viața pe pământ .
Fără tine draga mea ,
Lumea nu ar exista ,
Tu ești soarele și luna
Ce ne călăuzești într-una .
Știm că nu te merităm
La ce orgolioși suntem
Vrem averi și măreție
Dar uităm de armonie .
Însă nu pleca ,te rog ,mai stai
Oamenii se vor schimba
Pentru ca în absența ta ,
Nu mai vrei fală sau bani .
Cu încetu vom învăța
Fără vrajbă a respira ,
Amici noi toți vom fi
Și iubirea va pluti .
Credință
Dă-mi Doamne putere
Să rabd orice -ncercare,
Ce este-n calea mea...
Să dobândesc iertare.
Necazul ce m-apasă
Să pot să-l biruiesc,
Întruna eu pe Tine,
Să pot să Te iubesc.
Aici aș vrea mereu
Să fii scăparea mea;
Să fii mereu alături
Când crucea este grea.
Să pot să-mi duc povara
Oricât ar fi de grea,
Necazul ce îmi stă
Mereu în calea mea.
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Timpul nu iartă!
E duminică, racoare și afară plouă,
N-am fost azi destul de matinal,
M-am trezit și sar din pat, că-i nouă,
Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal
Mă uit mult mai atent prin cameră,
Și mă întreb cine-mi face cicane?
Când ochelarii mei sunt pe noptieră,
Și-mi răspund..vezi că,,porți", cearcăne
Privesc și-mi simt corpul puțin uzat,
Ceva grăsime pe burtă, fără folos,
S-a pus că aparatul de gym este stricat,
Și-acum îmi este tare greu, să o dau jos
În garderobă haine și rafturi pline,
Și nu-te-nduri să le dai la săraci,
Chiar dacă, niciuna nu-ți mai vine,
Și nici o șansă n-ai, să le îmbraci
O viață-ntreagă, muncim și adunăm,
Sume mici sau mari avem în cont,
Nu cheltuim prea mult și nici nu dăm,
Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod
Cât tânăr ești trăiești ca în povești,
Iar viața mai pe nimic, o risipești,
Seama nu-ți dai că-nbătrânești,
Și-ajungi un timp, când te căiești
Și tot așa inaintezi în ani de viață,
Ușor și sigur ajungi la bătrânețe,
Trezirea e mai devreme, dimineața,
Somnul nu vine la fel, ca-n tinerețe
La anii senectuții, gândul mai des te poartă,
Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,
Te-ntrebi..puteam eu să am o altă soartă?
Și îți răspunzi..alții Sus sunt și doar de noi...pomeniți!
Scrisă de Cezar!
Pe Curând!
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Să ne bucurăm de pace
Să ne bucurăm de pace ,
Cel mai prețios cuvânt ,
Pace ! Pace ! Pace !
Tu ești viața pe pământ .
Fără tine draga mea ,
Lumea nu ar exista ,
Tu ești soarele și luna
Ce ne călăuzești într-una .
Știm că nu te merităm
La ce orgolioși suntem
Vrem averi și măreție
Dar uităm de armonie .
Însă nu pleca ,te rog ,mai stai
Oamenii se vor schimba
Pentru ca în absența ta ,
Nu mai vrei fală sau bani .
Cu încetu vom învăța
Fără vrajbă a respira ,
Amici noi toți vom fi
Și iubirea va pluti .
Credință
Dă-mi Doamne putere
Să rabd orice -ncercare,
Ce este-n calea mea...
Să dobândesc iertare.
Necazul ce m-apasă
Să pot să-l biruiesc,
Întruna eu pe Tine,
Să pot să Te iubesc.
Aici aș vrea mereu
Să fii scăparea mea;
Să fii mereu alături
Când crucea este grea.
Să pot să-mi duc povara
Oricât ar fi de grea,
Necazul ce îmi stă
Mereu în calea mea.
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Qui aime bien châtie bien
Детский стон, эхом по дому,
Не плачь и не крик, молчаливое эхо.
Они и не знали что может быть по другому,
и к счастью дорога закрыта железною вехой.
и мать и отец, молчали вздымая руки,
Уничтожая детские годы.
Причиняя детишкам, адские муки,
Лишая их детства, любви и свободы.
Они уже давно не теряют слёзы,
и уже давно не просят пощады.
их поглотили детские грёзы,
Скоро погаснут их боли лампады.
Timpul nu iartă!
E duminică, racoare și afară plouă,
N-am fost azi destul de matinal,
M-am trezit și sar din pat, că-i nouă,
Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal
Mă uit mult mai atent prin cameră,
Și mă întreb cine-mi face cicane?
Când ochelarii mei sunt pe noptieră,
Și-mi răspund..vezi că,,porți", cearcăne
Privesc și-mi simt corpul puțin uzat,
Ceva grăsime pe burtă, fără folos,
S-a pus că aparatul de gym este stricat,
Și-acum îmi este tare greu, să o dau jos
În garderobă haine și rafturi pline,
Și nu-te-nduri să le dai la săraci,
Chiar dacă, niciuna nu-ți mai vine,
Și nici o șansă n-ai, să le îmbraci
O viață-ntreagă, muncim și adunăm,
Sume mici sau mari avem în cont,
Nu cheltuim prea mult și nici nu dăm,
Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod
Cât tânăr ești trăiești ca în povești,
Iar viața mai pe nimic, o risipești,
Seama nu-ți dai că-nbătrânești,
Și-ajungi un timp, când te căiești
Și tot așa inaintezi în ani de viață,
Ușor și sigur ajungi la bătrânețe,
Trezirea e mai devreme, dimineața,
Somnul nu vine la fel, ca-n tinerețe
La anii senectuții, gândul mai des te poartă,
Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,
Te-ntrebi..puteam eu să am o altă soartă?
Și îți răspunzi..alții Sus sunt și doar de noi...pomeniți!
Scrisă de Cezar!
Pe Curând!
Alte poezii ale autorului
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Instinct
E plin de ură astăzi între noi,
Se ascut cuţitele sub masă,
Nutrim cu viclenie sentimente noi,
Dospite într-o cocă ucigaşă.
Ne-am injectat venin în limbă,
Privirea ni-i un sloi de gheaţă,
Prin trup armatele se plimbă,
Şi-i stare de alertă peste viaţă.
Ne bucurăm când camaradul moare,
Rânjim cu steagul păcii în mână,
În suflet, demult nu ne mai doare,
Şi totul e-n război, nimic nu se amână.
Pe mama am făcut-o general,
Pe tată l-am numit iscoadă,
Şi peste neamuri s-a transmis viral,
Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.
În public ne afişăm apoi semeţi,
Şi răspândim duhori în jurul nostru...
Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,
Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
Instinct
E plin de ură astăzi între noi,
Se ascut cuţitele sub masă,
Nutrim cu viclenie sentimente noi,
Dospite într-o cocă ucigaşă.
Ne-am injectat venin în limbă,
Privirea ni-i un sloi de gheaţă,
Prin trup armatele se plimbă,
Şi-i stare de alertă peste viaţă.
Ne bucurăm când camaradul moare,
Rânjim cu steagul păcii în mână,
În suflet, demult nu ne mai doare,
Şi totul e-n război, nimic nu se amână.
Pe mama am făcut-o general,
Pe tată l-am numit iscoadă,
Şi peste neamuri s-a transmis viral,
Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.
În public ne afişăm apoi semeţi,
Şi răspândim duhori în jurul nostru...
Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,
Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.