Frământări

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Afara sunt flori,

Dar eu merg prin nori.

Viata sa ma bucure

Si zobr ca un fluture,

Dar fluturele zboara

Din floare in floare,

Pina ajunge la o mare

Cu apa cit o floare,

Si acolo ea…

Pe o floare sedea

Un fluture in mina tinea

Si fluturele zbura mereu

De parca as fi eu ,

Dar eu nu eram,

Ci un fluture ce dispera,

Ca afara apunea…

Ci curind luna se va trezi

Si va muri,

Iar dimineata va fi din nou zi

Si iar se va trezi ...

Va face in continuare

Poezii pentru surioare...

Am  o   surioara  foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu  pe  ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

Incep a scrie aceste versuri

cernand o lacrima .

Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,

Insa eu am fost inselata de viata.

As fi vrut sa-si fi cerut scuze,

dar si-a pus cureaua la pantaloni,

in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,

Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,

Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .

Mereu am zburat cu aripa frântă,

Mereu am umblat şchiopătând,

Ascult pe mama cum cântă,

Privesc pe tata plângând…

Mereu mi-a fost teamă de mine,

Mereu am ales un alt drum,

Clocot mi-a fost sângele-n vine,

Trăirea… scânteie şi scrum.

Mereu am avut o grijă în plus,

N-am ascultat de sfat ori dojană,

La mulţi vorbe acide le-am spus,

Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la lacrima sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

Ninge în parc ca niciodată,

Astăzi poți să mergi prin rai,

Băncile dorm sub zăpadă,

Doar pe fulgi mai poți să stai.

Brazii ninși par albi titani,

Ce s-au adunat grămadă,

Pe aleea cu castani,

Doarme omul de zăpadă.

Pârtii duc spre infinit,

Calci pe visuri și speranțe,

Totu' în jur e acoperit,

Alb cu-o mie de nuanțe.

Țurțuri plâng pe lângă gard,

Căci raza amiezii îi sărută,

Iar felinarele ce strașnic ard,

Când vine noaptea, îi salută.

Ninge întruna ca-n povești,

Iarna lunecă pe tobogan,

Și se aud din ceruri vești,

Că va sta în parc un an.

Mai lasă de la tine câteodată,

Și pune-ți lacatul la gură,

Că vorba odată aruncată,

Împrăștie venin și ură.

Mai rătăcește printr-o carte,

Și adulmecă cuvinte noi,

Şi începe zilnic a le împarte,

La cei mânjiți de tine cu noroi.

Mai pune capul jos pe pernă,

Şi fugi cu gândul în văzduh,

Şi lasă dragostea maternă,

Să te cuprindă ca pe-un prunc.

Mai lasă de la tine creștinește,

Atunci când ești obijduit,

Căci sufletul se îndumnezeiește,

Din oful celui oropsit.

Mai caută să cucerești pustiul,

Și poartă-ți crucea fără ofensă,

Și va veni la tine de îndată Fiul,

Cu veșnicia în ceruri, recompensă.

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?