Timpul nu iartă!

Am fost un tânăr visător, în lume călător 

Visând că într-o zi, iubită să-mi găsesc,

Să fim îndrăgostiți, să ne trăim povestea

Să mă trezesc, rostind ,,iubire te iubesc".

Am fost pe valul vieții și, în adănc căzut

Am râs cu bucurie și, lacrima-m vărsat, 

Când fericit eram... sperând la nemurire

Uitând că-s pământean și muritor lăsat. 

Am fost de Domnul, omul binecuvântat

Cănd pasul către ea, mi-a spus să-l fac,

Că-n astă viață, doar ea, îmi e perechea

De-a fi bărbat și, nu tot timpul un burlac.

De glasul Lui am ascultat și-am căutat 

Iubita, să mi-o întâlnesc, pe ăst pământ,

Copiii să ne fie, a noastră binecuvântare 

Să ne iubim...sub al Său... acoperământ.

..................................................

Acum în doi, ne ducem crucea noastră

Când încercări de Sus, mai vin spre noi,

Dar înțelegem, că cel iubit este și, încercat

Și către judecată, cu toții, mergem...goi.

...........................................

Am fost și am rămas un călător, visând

La nemurire, chiar, dacă este o amăgire,

Dar știu că fapta îmi va fi...cununa vieții 

Și negreșit, mă va conduce...la mântuire!

Moșule, te-aștept și pe la mine

 Să urci tiptil, pășind pe trepte, 

Și să-mi aduci ce eu ți-am scris
Ceva de îmbrăcat, stilou și ghete.

Așa i-a scris copilul, lui Nicolae
Pe care-l știe bun, mărinimos,
Ce le aduce an de an... cadouri
Copiilor, fiind Moșul..prietenos.

Iar la familie și la ai mei prieteni
Te rog trimite sănătate și noroc,
Că cine-i sănătos, răzbate-n viață
Și are ață-n ac, pentru orice cojoc.

Mă rog la tine Moșule, prea bun
Să treci pe la bolnavii din spitale,
S-alini durerea, s-aduci speranță
De vindecare, prin atingerile tale.

Te rog grijă să ai... de tata, mama
Că au și ei nevoi și multe suferinți,
Pe mine ei mă cresc și mă îndrumă
Fii bun și-ascultă, a mele rugăminți.

Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine, voi fi pe lista ta.

Ochiul a-nceput să-mi lăcrimeze
Când scrisul am citit, întâmplător,
Era gândirea copilului, mult adorat
Ce azi a devenit... Omul vindecător!

Mă-ntreb, dar fără să-mi răspund
Dacă, voi spune din nou... ,,mamă ",
Când zborul îmi va fi spre asfințit
Că Domnul înspre El mă cheamă.

Mă-ntreb mereu, dacă va fi posibil
Să stăm în doi și, poate să vorbim,
La fel cum o făceam pe ăst pământ
Când colo Sus, în Cer... ne întâlnim.

Mă-ntreb, de poate fi o întâlnire
Când ce citesc, e greu de explicat,
Că trupu-i lut și-n cimitir rămâne
Și doar spiritu-i chemat și judecat.

Mă-ntreb și știu ce îmi răspund
Că viața-i scurtă și e-o călătorie,
Ce are început, dar are și sfârșit
Iar sufletul, trăiește-o... veșnicie.

Mă-ntreb, dar tot nu am răspuns
Ca mama, să mi-o văd.. vreodată,
Așa, că voi trăi cu multe întrebări
Dar fericit, de tot ce-a fost..odată.

Azi, mă întreb și cred că înțeleg
Că suntem trecători și muritori,
Și sigur vom primi cunună-n Cer
Dacă, Domnului, rămânem slujitori!

Zăpadă peste tot și vânt de iarnă
Ce mă pătrunde și mă-ngheață,
Mult mi-aș dori să-mi fii aproape
Să ne iubim în fiecare dimineață.

Din  tot ce-a fost, acum s-a dus
Fără a înțelege, de ce-ai plecat,
Doar sec mi-ai zis, că mă urăști
Și-ai dat verdictul... ești acuzat.

Ai refuzat o vorbă să schimbăm
Și singură ți-ai hotărât

..plecarea,
Uitând, că ne-am promis iubirea
Iar de greșim... există împăcarea.

Mult prea ușor, mi-ai dat sentința
Că-s vinovat, că ne-am îndepărtat,
Fără să discutăm... despre răceala
Ce-n cuplul nostru... s-a strecurat.

Acum și eu, când singur mă găsesc
Mă-ntreb, dacă vreodată m-ai iubit,
Sau doar am fost un trecător grăbit
Prin viața ta și musafirul

...nepoftit.
............................................
Dar cine nu s-a îndrăgostit cândva
Când tinerețea, a fost pe partea sa,
Crezând în dragostea ce se-nfiripă
Iar prima fată, în timp, îi e

...aleasa!

Toamnă a fost, când inima-mi ferice
Mi-a spus, ascultă, când îți vorbesc,
Nu ține cont, doar, ce mintea-ți zice
Că fericirea vine, când oamenii iubesc.

Pentru-nceput, n-am înțeles mesajul
Și, nici ce inima ar vrea să-mi spună,
Dar mai apoi, când gândul

mi-am citit
Am priceput că, doar, iubirea te adună.

Dar ochiul, spre averi, m-a dus să caut
Și să-mi găsesc fată bogată, arătoasă,
Uitând de-ndemnul inimii...ce suferea
Știind că-aleasa, nu-mi va fi...mireasă.

Și timp s-a adunat pe-a noastră viață
Fără a face pasul, inainte spre cununie,
Pentru că ne lipsea scânteia ce aprinde
Focul iubirii, ce-n dragoste... e temelie.
......................................
Când am simțit că suntem doi străini
Și mai nimic, nu mai există între noi,
Ne-am despărțit, spunându-ne, adio
Fără a arunca unul în altul... cu noroi.
........................................................
Și într-o zi, privirea, mi-a căzut pe ea
Iar inima făra-mi vorbi, m-a îndemnat,
Cu fata, pentru care, pulsul îmi crește
Casă să fac... că Domnul...dar mi-a dat.

Atunci, am înțeles ce-nseamnă a iubi
Și-ndrăgostit să spui iubitei...te iubesc,
Că-n viață nu averea este... importantă
Așa, că inimă rănită, azi...îți mulțumesc!

Azi pedalez pe drum de munte,

De care mi-a fost atât de dor,

Nu simt arsura soarelui pe frunte,

Nici că mă doare puțin un picior

Destul de lungă a fost hibernarea,

Și nu am ars și doar depus grăsimi,

Motiv întemeiat să-ncep mișcarea,

Și cu elan să mă-ndrept spre înălțimi

Pădurea și-a schimbat culoarea,

Copacii îmbracă mantia verde,

Natura își arată splendoarea,

Totul învie, nimic nu se pierde

Se-aude ciripit de păsărele,

Care cu grijă cuibul și-l fac,

Din ierburi și mici rămurele,

Ouă depun, clocesc și pui se nasc

Poienile sunt un covor de flori,

Ce te îmbie să le simți mirosul,

Ochiul distinge mii de culori,

Și vezi copii, umplàndu-și coșul

Privesc în jur, e multă feerie,

Frumoasă e pădurea ce te invită,

Să ieși din casă la o drumeție,

Și vei avea/ trăi o viață împlinită

Ziua se trece și soarele apune,

Cobor la vale împins de seară,

Nimic nu am a vă mai spune,

Decât..avem o preafrumoasă țară,

Și-ndemnul..vizitați a noastră țară!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă plouă, sunt ud și, vântu-i rece 

Iar peștele nu vrea să muște nada,

Privesc atent la plută, poate mișcă 

Degeaba, nu i-am văzut nici coada.

Suntem o gașcă de prieteni vechi 

Purtând în noi microb,,de pescuit", 

Ne știm de mult, chiar zeci de ani 

Ce până astăzi, eșecul..n-a lecuit.

Am poposit pe mal, de dimineață 

Și ne-am întins, pe lungul iazului,

Vremea părea că e destul de bună 

Cu cer senin, pe placul..pescarului. 

Cu toții, am aruncat, la adâncime 

Cu crezul, de-a prinde..o captură,

Sau de nu, măcar...vreo zece kile 

De crap, caras, să facem saramură.

................................

Timpul s-a scurs și, seara a venit

Cu nor, cu vânt și, stropi de ploaie,

Care apoi au devenit, aversă rece 

Căzând pe noi, făcându-ne o baie.

..............................

Într-un târziu și, fără niciun pește 

Ne-am strâns, uneltele de pescuit,

Iar pentru-a face acasă... o ciorbă 

Pește-am luat, din piață, gata curățit.

...........................

Ce scriu, este poveste..pescărească

Ce poartă adevăr și nu-i o păcăleală,

E pasiunea, pescarului, ce n-are leac

Dar pentru creier, e relaxarea...ideală!

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.

Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;

Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,

Neștiind ce vrei sau nu,

Chiar dăruit de zei fiind;

Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt

Pari fericit!

Halal asemenea trăire fără viețuire!

Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,

Doar dacă ești amicul ei loial!

Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,

Ci judecând doar prin instincte și stomac,

Vai bietul om!

Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând

Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,

Cel harnic cu leneșul trândav,

Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!

Toți vor ajunge ,cum se spune popular,

Pământ de flori sau țigla de pe casă!

Dar asta-i altă povestire tristă,

Ce loc aici nu văd să aibă...

Și totuși se naște o-ntrebare:

Ce poate fi mai groaznic

Să mori fără virtuți și mediocru,

Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!

(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,

Sub ura ce umblă prin inimi pustii,

Grimase se scurg cuprinse de streche,

Cu urme de hohot din snoave târzii.

Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,

Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,

Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,

Ca iarăși trupul de râs să leșine.

Râsul s-a stins în oglinzile lumii,

Iar fețele poartă urme ursuze,

Comicii plâng atunci când spun glume,

Și doar lacrimile par să ne-amuze.

În pieptul orașelor, străzile plâng,

Fără hohot de râs ori zâmbete line,

Griji și suspine sub pași se răsfrâng,

Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.

Salutul ni-i scurt și mângâierea amară, 

Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,

E atât de multă tristețe în noi și afară,

Încât, râsul, definitiv a murit…

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.