Credință
Dă-mi Doamne putere
Să rabd orice -ncercare,
Ce este-n calea mea...
Să dobândesc iertare.
Necazul ce m-apasă
Să pot să-l biruiesc,
Întruna eu pe Tine,
Să pot să Te iubesc.
Aici aș vrea mereu
Să fii scăparea mea;
Să fii mereu alături
Când crucea este grea.
Să pot să-mi duc povara
Oricât ar fi de grea,
Necazul ce îmi stă
Mereu în calea mea.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 28 martie 2023
Vizualizări: 672
Poezii din aceiaşi categorie
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
Sinele pierdut
Am ajuns în punctul zero
Unde nulul e mai nul,
Unde-i dulce degradarea,
Unde totul este scrum,
Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.
Am ajuns în punctul zero
Unde abisul e mai abis,
Unde căderea e lungă,
Unde sufletul s-a stins.
Unde tristă-i întrebarea:
Unde-s eu, fetița-zâmbet?
Șoapte
Șoaptele ce stau ascunse in umbră,
Îmi țin de veghe in seara sumbră,
In care setea oarba de euforie,
Devine doar o stare de nostalgie.
Uneori aștept doar sa plece,
Ca sa nu îmi mai fie iar rece,
Ca sa pot să adorm in pace,
Fără să mai simt dureri de ace.
Prezența lor în subconștient,
E bulversantă de suficient,
Pentru mine, o simpla ființă,
Ce pare a fi desprinsă de conștiință.
Liniștea îmi e un haos de durere.
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
Sinele pierdut
Am ajuns în punctul zero
Unde nulul e mai nul,
Unde-i dulce degradarea,
Unde totul este scrum,
Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.
Am ajuns în punctul zero
Unde abisul e mai abis,
Unde căderea e lungă,
Unde sufletul s-a stins.
Unde tristă-i întrebarea:
Unde-s eu, fetița-zâmbet?
Alte poezii ale autorului
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Pentru....
pentru fata cu părul soare
creatoarea ultimelor 16 zile ale săptămânii
care a emanat repezită un ultimatum că va șterge
ultimele 7 zile de pocăință
un an de zile voi lumina capul tău tăiat
cuprinzând ca un macrocosmos pogorârea a încă
unui fir soare rază veșnică
începând cu noaptea dintre 14 și 15 adar
când asimptomatic voi șterge eu
toate zilele genital valabile
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Whisky
Whisky fin, din butoi vechi,
Licoare nobilă, fără perechi.
Un strop pe buze, foc în piept,
Taină ascunsă într-un concept.
Culoarea-i aur, miros de fum,
Parfumul cald te duce-n drum.
Pe mal de râu sau lângă foc,
E whisky-ul cel mai bun joc.
Din Scoția rece, povestea vine,
Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.
Și fiecare strop ce curge lin,
E-un cântec vechi, sublim, divin.
Flori de Iasomie
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,
Caci auzind despre frumosul ei parfum,
Gandindu-ma la un liliac de vara,
Am luat un puiet in ajunul Craciunului,
O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,
Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,
In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.
Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,
Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,
Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.
Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,
Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,
Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:
Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,
Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,
Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,
Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.
Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,
Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,
Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,
In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,
Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.
Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,
Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.
Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,
Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.
Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,
Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,
Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,
Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,
Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,
Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.
Era deja mijlocul lui august,
Acum frunzele nu se mai vad de flori,
Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;
Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,
Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,
Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.
E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,
Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,
Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,
Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,
Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.
Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,
Si o amanam de fiecare data.
Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,
De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,
Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.
Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,
Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.
Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,
Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,
Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,
O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,
Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,
Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,
Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.
Acolo am simtit ultima suflare a naturii,
Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,
Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Pentru....
pentru fata cu părul soare
creatoarea ultimelor 16 zile ale săptămânii
care a emanat repezită un ultimatum că va șterge
ultimele 7 zile de pocăință
un an de zile voi lumina capul tău tăiat
cuprinzând ca un macrocosmos pogorârea a încă
unui fir soare rază veșnică
începând cu noaptea dintre 14 și 15 adar
când asimptomatic voi șterge eu
toate zilele genital valabile
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Whisky
Whisky fin, din butoi vechi,
Licoare nobilă, fără perechi.
Un strop pe buze, foc în piept,
Taină ascunsă într-un concept.
Culoarea-i aur, miros de fum,
Parfumul cald te duce-n drum.
Pe mal de râu sau lângă foc,
E whisky-ul cel mai bun joc.
Din Scoția rece, povestea vine,
Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.
Și fiecare strop ce curge lin,
E-un cântec vechi, sublim, divin.
Flori de Iasomie
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,
Caci auzind despre frumosul ei parfum,
Gandindu-ma la un liliac de vara,
Am luat un puiet in ajunul Craciunului,
O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,
Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,
In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.
Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,
Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,
Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.
Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,
Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,
Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:
Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,
Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,
Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,
Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.
Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,
Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,
Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,
In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,
Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.
Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,
Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.
Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,
Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.
Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,
Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,
Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,
Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,
Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,
Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.
Era deja mijlocul lui august,
Acum frunzele nu se mai vad de flori,
Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;
Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,
Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,
Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.
E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,
Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,
Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,
Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,
Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.
Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,
Si o amanam de fiecare data.
Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,
De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,
Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.
Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,
Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.
Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,
Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,
Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,
O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,
Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,
Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,
Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.
Acolo am simtit ultima suflare a naturii,
Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,
Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/