Credință

...664, 665, 666 picături de sânge...

Foame nu-i, nici frică, nici durere,

Disperarea a trecut în timp,

Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.

Și doar o secera și un ciocan se vede

Adânc în cerul plin de stele însângerate,

Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit

Și aștept, aștept la infinit...

Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,

Ce luptau din neștiință poate și prostie

Pentru o lume fara regi și dumnezei,

Aștept... fie să stau și-o veșnicie...

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-dragosteai  doar d-un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

Înaltul cer s-a deschis 

Si tu mi-ai apărut in vis 

Ca o raza de lumina 

Coborând ușor de sus 

Venind sa-mi ierți nerăbdarea 

Pan' la al soarelui apus 

Privirea ta m-a săgetat 

Si trupul meu ti s-a supus 

O prea dulce zeitate 

Vindeca-mi dorul nespus 

Lumina ochilor tai

Străvezie și plăpândă 

Cu chip suav și trup subțire 

Si cu-o voce mult prea blândă 

Mi-ai sporit cu glas armonic 

Si cu ochii de cleștar 

Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși

Pana când inima se va ofilii 

Nu te mai pot vedea,nu te mai pot auzi..Tot, trecutul a rămas acum sub eterna umbră a liniștii. Recunosc, îmi e dor să îți simt atingerea, să îți văd privirea,sa fi langa mine și să îmi zici că totul va fi bine. Acum,toate amintirile sunt îngropate în umbra trecutului și a unui mister nesfârșit.. La infinit ,eu te aștept,sa vii și să îmi luminezi din nou, viața cea neagră și pustie.. Inima mea ,acum a rămas un ghețar rece ce tinde spre pașii tăi,spre tine ... Mereu ,mă întreb...Oare între noi va mai fi vreodată ceva ?... Sau totul va rămâne în negura pustie a trecutului .. Sufletul meu , încă e în cioburi.. Nu a fost vindecat niciodată de a ta privire,de a ta atingere.. Are momente când vrea sa te simtă,dar știe ,că numai poate ,știe că greșește,dacă te aduce înapoi,dar simte că ești pentru el.. Și simte ,simte într-una.. Nimic,nu îl poate vindeca.. Nimeni ,nu poate lua locul sufletului tău din inima mea. Mulți au încercat să treacă barierele mele,dar doar tu ai reușit, amintire eternă,sa îmi pătrunzi în a sufletului taină .

Tu, iubire ciobita, mă ții în lanțurile tale,

Îmi sufoci visurile sau poate le dai aripi..

Mi-e bine, dar dincolo de castel e raza de soare pe care nu o vad...

Tu, iubire ciobita, ești nisipul auriu

Ce n-a cunoscut magia valului,

Ești chitara fără corzi,

Bărcuță fără vâsle,

Fluture fara aripi,

Ești drog ce mă împiedică să văd lumina visului împlinit...

Te rog Doamne întoarce sensul 

Roții ce se-nvârte spre apus, 

Scrie-un doi și-apoi un șase 

Pentru-al Tău pe veci supus. 

Ia-mi din trup a mele suferinți 

Și-mi fă sufletul sfințit, curat, 

Pentru că port multe-n cârcă 

Și-n păcate tare-s scufundat. 

Dacă inversezi Tu anii vieții 

Lasă-mi vie mintea de acum, 

Să nu mă abat de la porunci 

Și drept să țin, al meu drum. 

Ție-ți cer ce am pierdut în timp 

Sănătatea, dar nu și speranța, 

Și cred că ruga, Tu mi-o asculți 

Când mă rog la Tine, dimineața. 

Cer cam mult și nu prea merit 

Azi când stiu că am păcătuit, 

Totuși îmi mărturisesc păcatul 

Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!

Doamne,

mă simt împins înapoi,

nu de Tine, ci de mine.

Ceea ce ai zidit în mine

se surpă încet,

ca și cum haosul dintâi

n-ar fi murit,

ci doar ar fi ațipit o vreme.

Mă întorc în hău,

nu din voință, ci din oboseală.

Liniștea s-a spart în mine

și aud din nou glasurile confuze

ale întunericului fără formă.

Am văzut Lumina Ta, Doamne,

dar acum văd cum palmele mele

s-au desprins de ea

și caută iar praf, iar rătăcire.

De ce mă las să cad,

după ce am fost ridicat?

Îmi amintesc începutul —

când pământul era pustiu și gol

și Duhul Tău se mișca peste ape.

Așa sunt eu acum,

un abis de ape neclare

peste care doar dorul Tău mai plutește.

Doamne,

nu mă lăsa să mă risipesc

în ceea ce eram

înainte de a ști că sunt al Tău.

Spune din nou cuvântul creației:

„Să fie lumină!”

Și haosul meu se va retrage,

iar chipul meu

va începe să semene din nou

cu Tine.

Întoarcerea în haos nu e moarte,

decât, dacă e urmată de Cuvânt.

Nu e sfârșit,

decât, dacă Tu încă mai vorbești.

Poruncește, Doamne...

Și haosul meu va deveni iar Creație.

Mă uit atent în jur, nu pot să cred

Că e din nou final și început de an,

Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb

Sunt zilele mai scurte, decât știam?

Văd peste tot mulțimile-n mișcare

Și cum unii pe lânga alții trecem,

N-avem timp de vreo îmbrățișare

Nici cu acei pe care îi cunoaștem.

Străini am devenit în țara noastră

Și nu mai suntem hotărâți români,

Am devenit ca florile din glastră,

Ce se usucă făra apa, de la stăpâni

Venim acasă din lumea-ntreagă

Pe unde noi familii, ne-am făcut,

Să trecem pe la rude și ființa dragă

Care cândva pe toți, ea ne-a născut.

În țară revenim mai rar de sărbători,

Cu daruri multe și încarcați de dor,

Dar am uitat de-a noastre trei culori,

De sângele și holda sub cerul fără nor.

Avem  în suflet multă recunoștința

Pentru a noastră țară românească,

Și-n inimă purtăm o aprigă dorință

Ca nația română, să se trezească.

Grăbiți suntem și timp n-avem

Pentru o faptă bună pe pământ,

Cu toate că simțim și ntelegem

Că toți vom fi chemați la...Sfânt.

Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte

Să semănăm iubire pentru-a culege,

Din pomul vieții unde-am pus fapte

Că viața trece și coasa uneori....alege!

Stau sa imi fac tema,

si aflu apotema.

Dar cum ma ajuta apotema bazei,

sa platesc chiria casei?

Si cum ma ajuta teorema lui Thales

sa imi gasesc de munca.

Pentru asa ceva nu cred

ca ne trebuie aritmetica.

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).