În toate, mama mea…

 

E-un susur cald în foșnetele serii,

Sporind  lumina dinspre stea,

Și-n glasul lui aud cântarea verii,

Și parcă-mi cântă mama mea...

 

O ploaie cade lin peste pridvoare,

Și-n streașină se frânge vremea grea,

Aud cum plânge apa în izvoare,

Și simt că plânge mama mea…

 

Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,

Și mă condamn că vina toată e a mea,

Dar simt o mângâiere care mă ridică,

Și știu, că este mama mea...

 

Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,

Iar lacrima se-așază peste ea,

Un foc încins îmi răscolește firea,

Și-mi vine dor de mama mea….

 

Atunci adie-n cer  mirosul de gutuie,

Și-n palme mi se așează-o stea,

Iar la icoana veche și gălbuie,

Stă încă-un înger…Mama mea.


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online În toate, mama mea…

Дата публикации: 14 июня 2025

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 499

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Cântec alb

 

Se-așterne ninsoarea, albă tăcere,

Ca un văl peste inima frântă,

Iubirea, pasăre oarbă, aduce durere,

Cu aripa ei rece și lungă.

 

Sub cerul albit, iarba dispare,

Într-o umbră albastră dar vie,

Iubita îmi cântă o doină de jale,

Ținând în privire o iarnă târzie.

 

Între noi stă zăpada, zid alb de uitare,

Cu lespezi de gheață și teamă,

Iar pașii mei ard sub omătul cel mare,

Ca jarul ascuns sub o rană.

 

Curge liniștea albă prin aerul rar,

Ca un amurg prelins din azur,

Fulgi de zăpadă cad funerar,

Iarna îmi sapă mormânt împrejur.

 

De sub pleoapele albe, ea nu mă vede,

Dar în tot ce e alb știe că sunt,

Cântul de jale spre cer se repede,

Și-n loc de zăpadă vezi lacrimi căzând.

Еще ...

Naufragiu

 

Îmi curge timpul pe sub pleoape,

Ca un nisip ce n-are mal,

Iar pașii mei se pierd pe ape,

Stârnind furtuni cu fiecare val.

 

Aștept pe-o stâncă calmul mării,

Să-mi pună sufletul la loc,

Și-i voi plăti tributul izolării,

Doi saci de sare când mă-ntorc.

 

Îmi sângerează dragostea-n artere,

Cu pulsul unei inimi fără glas,

Iubirea mea, corabia stingheră,

Se frânge-n largul ultimului pas.

 

Mă uit în palmă, busola-i fără nord,

Iar naufragiul meu, nu e o știre,

Încep s-arunc din suflet peste bord,

Dar nu pot arunca un munte de iubire.

 

Te văd, deși-s la mii de mile-n larg,

La ochii mei binoclul a orbit de plâns,

Și scriu pe-o pânză, să fluture-n catarg:

Iubita mea, pe fundul mării m-am ascuns.

Еще ...

Azi sunt

 

 

Azi sunt o umbră frântă, 

Pe marginea unui cuvânt,

Un praf purtat de-o adiere blândă, 

Pe drumul Tău, mereu flămând,

Dar Tu din nimicire-mi faci veșmânt.

 

Azi sunt o rană vie, 

Ce sângerează în tăceri,

Un glas pierdut în veșnicie,

Strigând spre Tine dinspre ieri,

Dar Tu îl umpli iar cu învieri.

 

Azi sunt tot vidul de iubire, 

Și mă ridici din ce-am căzut,

Și-n golul meu pui nemurire,

Făcând nimicul, început,

Să fiu prin Tine, Absolut.

 

Azi sunt un vas de lut, 

Cu crăpături spre nicăieri,

Tu viață-mi torni, și m-a umplut, 

Lumina Ta de mângâieri,

Și leacul sfânt pentru dureri. 

 

Nimic nu sunt, dar Tu, Hristoase,

Din golul meu aprinzi un rost,

Și din pământ, un sac de oase;

Uit tot ce-am fost și nu am fost,

Căci azi, în Tine, îmi aflu adăpost.

Еще ...

Întâiul atom

 

Pe umeri mi-au crescut păsări de ceară,

Le simt cum se topesc când chem dimineața,

Și-n fiecare picur al lor se strecoară,

Lumina din steaua ce mi-a dat viața.

 

Mă scurg prin oglinda dintre sânge și lut,

Căutând printre vene un mic adăpost,

Dar timpul, bătrân, cu-n ochi absolut,

Îmi arată că sunt născut cu un rost.

 

Sub pasul rămas, se aude pământul,

Ca o inimă veche ce-și numără anii,

Și din ceruri, încet, curge Cuvântul,

Un sunet al morții ce se adapă din cranii.

 

Pe tâmple mi se adună în cercuri cenușa,

Și tot ce-am iubit se preface în nori,

Las morții deschise fereastra și ușa,

Dar ea îmi trimite, doar tăceri și fiori.

 

Sub pleoape un râu fără margini se frânge,

Din lacrimi de plumb și seri de nesomn,

Iar trupul se zbate, apoi se răsfrânge,

În lumina venită din întâiul atom…

 

Еще ...

Nu mai e loc de mine pe pământ

 

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

 

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

 

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

 

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

 

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Еще ...

Un suflet ce mereu suspină

 

Tot timpul stă în loc și doare,

Azi parcă-s singur pe pământ,

Și tot ce-a fost în mine sfânt,

Se șterge încet, fără chemare.

 

Mă-ntorc în mine ca într-o ruină,

În care vântul spulberă ce a rămas:

Un nume stins, un nefăcut popas,

Și-un suflet ce mereu suspină.

 

Iar liniștea mă strigă de departe,

Cu glasul ei ce sună a sfârșit,

Și tot vacarmul brusc s-a risipit,

Într-un pustiu hrănit de moarte.

 

Se lasă tainic seara, ca o vină,

Cu umbre tremurând sub pleoape,

Și parcă sunt înconjurat de ape,

Ce curg spre-o insulă străină.

 

Mă surpă gânduri fără nume,

Ca niște ziduri roase de uitări,

Și cad încet în vechi întunecări,

Luminile ce mă legau de lume.

 

Nici viața nu mai știe să mă țină,

Se stinge-n mine ca un foc târziu,

Și ard mocnit, și nu mai știu,

De sunt cenușă sau lumină...

Еще ...

Стихи из этой категории

Destinul meu

Sunt femeie, literă scrisă-n destin

Cu cerneală vie și gust fin de vin,

În palma îmi arde un vers nerostit

Un alfabet cald, profund, infinit.

 

 

Sunt punct și virgulă, pauză, fior

Rima ce leagă tăcerile de dor,

Când râd, aprind paharul ușor

Și vinul devine cuvânt curgător.

 

 

Îmi port poezia sub piele, discret

În ochi am strofe, mersul mi-e sonet,

Și-n fiecare cuvânt dau de știre 

Cum viața imi e... dor și iubire.

Еще ...

Gânduri nespuse

Poverile grele ce îmi apasă sufletul

Se pare că încep să își spună cuvântul.

Am ajuns să fiu doar o umbră

Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.

 

Însă tot ce e rău va trece

Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.

Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic

Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.

 

Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic

Deși timpul era cel mai aprig inamic.

Am plâns, am suferit, am îndurat

Dar de acum toate astea s-au terminat.

 

Singura soluție care îmi rămâne este speranța

Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.

Speranța că totul va fi mai bine

Și orice e rău va trece de la sine.

Еще ...

RUBEDO

RIDICĂ-MĂ ZIDITORULE

DIN NOAPTEA NEAGRĂ

A SUFLETULUI RĂTĂCIRE

SUNT GOL ȘI ÎNFRIGURAT

ÎTI CER CU ÎNDURARE 

SĂ IES DIN IZOLARE

PĂȘESC ÎN CERC 

SĂ IES DIN CERC 

PĂȘESC ÎN PĂTRAT

SĂ IES DIN PĂTRAT

PĂȘESC ÎN TRIUNGHI

SĂ IES DIN TRIUNGHI

PĂȘESC CĂTRE LUMINĂ

RUBEDO RÂD LA SOARE

CU FAȚA CĂTRE LUNĂ

ÎN SPIRALA DE AUR 

CA FIBONACCI PĂȘESC!

Еще ...

Iar au înflorit crizantemele

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

 

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

 

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

 

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Еще ...

PÂNZA PICTĂRII

Viața poate fi grea,
Viața poate fi și ură
Și începi a te gândi,
La tot ce e rău în lume.

 

Lumea poate fi chiar dură,
Apăsându-te, și ingropându-te.
Și tu, omule, î ncepi a te gândi...
Și încet, începi a mormăi.

 

De ce sunt afectat de tot ce-i rău?
Hey tu, da tu, minune srălucitoare,
Doresc enorm, sa-ți zic ceva..
Că viața nu-i așa de rea, si grea!

 

Viața e doar inceputul unei aventuri,
Dar tu, ia doar pensula și pictează.
Desenează momente fericite, senzații..
Pictează-ți pe pânză propriați viață.

Еще ...

De-ale oamenilor

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

 

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

 

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

 

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍