Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Vlad Babiciu
Data postării: 27 mai 2022
Comentarii: 1
Vizualizări: 1121
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Scoci
(mărturii ale evoluției geologice)
La Vama Veche putem vedea o frumoasă colecție de scoici chiar pe nisip,
Sună telefonul, dar eu nu particip,
Revin așadar la scoici,
Fiecare unică în felul ei,
Cu povestea ei,
Cochilii din alte epoci
Și chiar și roci,
Din cine știe ce perioade, cuaternar, cretacic,
Unele chiar au un aspect aparte, parcă au fost aduse din Pacific,
Dar cele mai multe sunt cele simple, clasice, albe cu striații,
Telefonul este pus pe vibrații,
Oricum, nici nu mă interesează,
În apa mării picioarele-mi avansează
Să mai caut și alte scoici,
Îmi fac loc printre mai mulți copii cu căței și doici,
Găsesc chiar și melci mezozoici,
Cochilie în nuanțe de portocaliu, asemeni celor de apus de soare,
Care la licitație ar fi de mare valoare,
Dar nu licitez nimic, o țin pentru mine,
Vom călători împreună oriunde, prin hoteluri, cămine,
Altele sunt în nuanțe de violet, mov, lila,
Nu putem opri acea idilă,
Să venin să mai căutăm și alte scoici, melci pleistocenici,
Când arămii, când maronii, gălbui, verde smarald, când mai rotunzi, când mai tronconici,
Marea ascunde frumuseți de neînchipuit,
Idee cu care încă nu m-am obișnuit.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Scoci
(mărturii ale evoluției geologice)
La Vama Veche putem vedea o frumoasă colecție de scoici chiar pe nisip,
Sună telefonul, dar eu nu particip,
Revin așadar la scoici,
Fiecare unică în felul ei,
Cu povestea ei,
Cochilii din alte epoci
Și chiar și roci,
Din cine știe ce perioade, cuaternar, cretacic,
Unele chiar au un aspect aparte, parcă au fost aduse din Pacific,
Dar cele mai multe sunt cele simple, clasice, albe cu striații,
Telefonul este pus pe vibrații,
Oricum, nici nu mă interesează,
În apa mării picioarele-mi avansează
Să mai caut și alte scoici,
Îmi fac loc printre mai mulți copii cu căței și doici,
Găsesc chiar și melci mezozoici,
Cochilie în nuanțe de portocaliu, asemeni celor de apus de soare,
Care la licitație ar fi de mare valoare,
Dar nu licitez nimic, o țin pentru mine,
Vom călători împreună oriunde, prin hoteluri, cămine,
Altele sunt în nuanțe de violet, mov, lila,
Nu putem opri acea idilă,
Să venin să mai căutăm și alte scoici, melci pleistocenici,
Când arămii, când maronii, gălbui, verde smarald, când mai rotunzi, când mai tronconici,
Marea ascunde frumuseți de neînchipuit,
Idee cu care încă nu m-am obișnuit.
Alte poezii ale autorului
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Final de iarnă
Iarna așteaptă în final plecarea,
de a-și lua zăpezile
conservată într-o natură rece
evacuată în afara naturii,
rămas cu fiorul
prelins în lacrima uitării
strigătul dureros despărți
natura robită de iarna nemiloasă,
iarna își spune ultimul cuvant de adio
Natura caștigă procesul de a revendica
primăvara.
Mi-e dor
Mi-e dor să văd stejarul întinerind
Ascunsă-i tinerețea după frunze
Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor
Cand păsările se duc pe rand
din frunziș în pieziș
Mi-e dor să văd iarba grasă și verde
Neatinsă de prima brumă de noiembrie
Cate fire de iarbă își schimbă culoarea
Atatea frunze cad pe pămant.
Frunze ce mor în delir
Foșnesc adormite călcate de vant
Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă
Acum e rece de vant,ofilită de frunze
și rumenă de toamnă.
Frunzișul e scuturat de o negură neagră
Atinsă de cer și pămant.
ANOTIMP
Voci părăsite în foamea cuvintelor
Scot cuvinte din glasul cărților
Ascult refrene din foșnetul frunzelor
Chipul anotimpului este un stup vesel de albine
Din buze de miere
Crește zambetul
Lacrimi de viespi,inimi de vipere
Curg pe trupul anotimpului
Strivesc sufletul naturii
Cu lacrimi de piatră
Frunzele plang în suspin,
par moarte, dar trăiesc
în delirul lor, ucise de vant
Suflete colorate cu sange de scorpion
Cuosc frica pădurii
Explorez teama ierbii
Răman cu spaima pe o creangă vie
ce respiră aer și pămant.
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Albastre
Trupuri firave ce mor pe pămant
Se așterne o verdeață albăstrie
Viața e albăstrie cand,
eroi nu mai sunt eroi
si lumea e plină de pustiu
în cuvinte ce mor strivite
la presiunea unor minți confuze.
Luna e albăstrie,
cand lupii stau de veghe la capătul ei,
și iși strigă durerea.
Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.
Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,
într-o lume privată de plăcerea,
de a iubi.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Final de iarnă
Iarna așteaptă în final plecarea,
de a-și lua zăpezile
conservată într-o natură rece
evacuată în afara naturii,
rămas cu fiorul
prelins în lacrima uitării
strigătul dureros despărți
natura robită de iarna nemiloasă,
iarna își spune ultimul cuvant de adio
Natura caștigă procesul de a revendica
primăvara.
Mi-e dor
Mi-e dor să văd stejarul întinerind
Ascunsă-i tinerețea după frunze
Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor
Cand păsările se duc pe rand
din frunziș în pieziș
Mi-e dor să văd iarba grasă și verde
Neatinsă de prima brumă de noiembrie
Cate fire de iarbă își schimbă culoarea
Atatea frunze cad pe pămant.
Frunze ce mor în delir
Foșnesc adormite călcate de vant
Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă
Acum e rece de vant,ofilită de frunze
și rumenă de toamnă.
Frunzișul e scuturat de o negură neagră
Atinsă de cer și pămant.
ANOTIMP
Voci părăsite în foamea cuvintelor
Scot cuvinte din glasul cărților
Ascult refrene din foșnetul frunzelor
Chipul anotimpului este un stup vesel de albine
Din buze de miere
Crește zambetul
Lacrimi de viespi,inimi de vipere
Curg pe trupul anotimpului
Strivesc sufletul naturii
Cu lacrimi de piatră
Frunzele plang în suspin,
par moarte, dar trăiesc
în delirul lor, ucise de vant
Suflete colorate cu sange de scorpion
Cuosc frica pădurii
Explorez teama ierbii
Răman cu spaima pe o creangă vie
ce respiră aer și pămant.
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Albastre
Trupuri firave ce mor pe pămant
Se așterne o verdeață albăstrie
Viața e albăstrie cand,
eroi nu mai sunt eroi
si lumea e plină de pustiu
în cuvinte ce mor strivite
la presiunea unor minți confuze.
Luna e albăstrie,
cand lupii stau de veghe la capătul ei,
și iși strigă durerea.
Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.
Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,
într-o lume privată de plăcerea,
de a iubi.
Nicu Hăloiu