ANOTIMP 2

M-am întrebat ades ce-i fericirea

Și unde oare aș putea să o găsesc,

Că nimeni nu mi-a dat răspuns

Și tare mi-aș dori s-o întâlnesc.

Dar unde să mă duc în lumea asta

În cele patru zări din geografie,

S-o aflu, să mi-o sădesc în suflet

Și-apoi din gram să fac...o mie.

Dar poate fericirea fi în grame?

Și s-o găsesc întinsă pe tarabă?

Mă tem că nu se vinde la cântar

 S-o cumpăr și s-o pitesc în tolbă.

Pe drumul meu din întâmplare 

Am întâlnit un om mergând agale,

Care cu multă-nțelepciune-a spus

Că fericirea e-n iubire și nu-n parale.

Atunci, răspunsul imediat mi-am dat

Că trebuie să dăruiesc iubire din iubire,

Și doar așa,cum moșul înțelept a zis

Iubind, vei nimeri...calea spre fericire!

Un procent dacă vreodată te va mai revizita!

Un procent dacă vreodată te va mai revizita!

Dacă nu ai prețuit-o fiind tu, atât de rău,

Atunci când nu-și dorea absurditatea ta

Nu mai fi tu un asemeni rătăcit de nătărău.

Două procente au fost ca să te visezi alături!

Da! Asta a fost pe la-nceput d-acest drum,

Dar de ce acum crezi c-ar fi mai multe laturi

Sunt tot aceleași, mai mult văzut-ai tu necum.

Trei procente de credeai c-ai fi c-al ei soare!

Crezi că orice-ai face mereu vei fi așa văzut?

De ce crezi tu asta? Poți fi doar ca o scrisoare...

A cărei importanță cu mult a decăzut...

Patru procente dacă din greșeli absurd de grele

Vei mai reuși tu dragostea să i-o amplifici!

Crezând c-ar trece totul la fel cum trec și orele,

Te pierzi în târzia-ți deșteptare-n care pici...

Cinci, șase, șapte, opt... mai e nevoie ca să număr?

Știi, știi totul bine! Făr' din nou ca să-ți confirm,

Fără c-as mai meditezi, ia și-o du-nspre adevăr,

Cale-n drum i-o luminează pân' la margine de țărm!

Joacă-te ca un copil, dar fii unul matur în spate,

Rău nicicând nu-ți va spune, ia atent și o ascultă,

Ascultă ca un bun prieten sau ca un dornic frate,

Nu o pierde, ține-o lângă tine, ține-o permanentă!

O sută de procente, infinitul ea te va iubi!

Iar pentru a-ți dovedi, în genunchi n-o vei vedea,

Ascultă doar și crede oriunde ș-tot ce-ți va vorbi,

Răspunzând-i înapoi doar tu și cu iubirea!

18.10.24

Neputând de abazie,

Am să te îmbăt cu vin si poezii;

Cu luna de pe cer, vocea mea să-ți fie

Ultima cântare a unei morți târzii...

Tu ești tot ce îmi doresc,

Și cea ce iubesc,

Tu mă faci să mă îndrăgostesc,

De fiecare dată când îți vorbesc.

Cu tine am învățat să fiu eu,

Chiar dacă mi-a fost greu,

Am fost acolo tu și eu ,

Chiar și în momentul greu.

De fiecare dată când îmi zâmbești ,

Sufletul mi-l răscolești,

N-am cuvinte să îți spun,

Cât de mult te iubesc.

Vom fii aici  tu și eu,

Împreună pentru totdeauna,

Cum ți-am promis eu,

Că îți  voi da soarele și luna

Ce frumoasa este dragostea de fapt…

si eu ma pierd cu gandul tot la noi

Iar acum cred in minciuni

afectiunea lor mi-a lasat urme

Ce este mai nedrept

decat o inima pura

imbatata acum cu durere

Este atat de just —

doar o naiva fara suflare,

prinsa-n mreje.

Si ma voi fii invatat vreodata?

ma voi fii ars la degete atat de tare,

sa vreau sa ma scufund in lacul cosmosului

inghetat —

Unde stelele ma orbesc,

unde inteapa cu coltii lor…

Si cand intr-un final ma voi opri in loc,

nu voi mai gravita intre douazeci si unu de sentimente

poate voi deveni imuna

la loviturile lor

Si la acelea

ale celor din lume.

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.

Norii stau deasupra capului tău,

plumburi,

tăceau cand zburau,

la vederea ochilor îndrăgostiți,

Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate

ca sunetul unui pendul de ceas,

zboară mai repede decat viteza secundelor tale.

Frunze adormite pe iarbă

Și pe ele calc cu mare prudență

Să nu le strivesc,să stred urmele toamnei

Și crunta iarnă ce va să vină

Să le strivească ea sub zăpada nemiloasă

Și din frunze ți-am împletit o coroană

Pentru tine,Regina Toamnei

Te-am încununat regina naturii.

Frunzele în tăcere iși plang lacrimile

Ascunse în formă de rouă

Iși duc dorul ascuns în seva lor.

Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate

Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață

Toamna își culege frunzele, ei căzute

Le pune într-un album cu amintiri

Copacii dezbrăcați de verde

Își pierd ultimele frunze palide

Le îngroapă,

într-un cimitir al frunzelor.

Privesc cum stă ascuns între zidurile naturii

Floarea ierbii ce primăvara o binecuvantă

În colțul ierbii,ascunsă de șoapta nopților fierbinți

Floarea începe să cante Oda Bucuriei

Natura dansează în concertul lui Bethoven.

Iarna așteaptă în final plecarea,

de a-și lua zăpezile

conservată într-o natură rece

evacuată în afara naturii,

rămas cu fiorul

prelins în lacrima uitării

strigătul dureros despărți

natura robită de iarna nemiloasă,

iarna  își spune ultimul cuvant de adio

Natura caștigă procesul de a revendica

primăvara.

Mi-e dor să văd stejarul întinerind

Ascunsă-i tinerețea după frunze

Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor

Cand păsările se duc pe rand

din frunziș în pieziș

Mi-e dor să văd iarba grasă și verde

Neatinsă de prima brumă de noiembrie

Cate fire de iarbă își schimbă culoarea

Atatea frunze cad pe pămant.

Frunze ce mor în delir

Foșnesc adormite călcate de vant

Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă

Acum e rece de vant,ofilită de frunze

și rumenă de toamnă.

Frunzișul e scuturat de o negură neagră

Atinsă de cer și pămant.