Suspin

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.

Astăzi, într-o zi tăcută,

Fără semn și veste,

Mi-am văzut lumina mută,

Cum din mine crește.

Nu din cer, nici din afară,

Nu din mâini străine,

Ci din rana ce mă doare

Și mă ține-n mine.

Era jar sub cenușoară,

Foc smerit, ascuns,

Licărind în pieptul serii,

Ca un rug pătruns.

Era stea închisă-n lutul

Pașilor umili și grei,

Noapte caldă în adâncuri,

Cer în ochii mei.

Și-am pornit cu ea prin lume,

Într-un felinar din piept,

Să vestesc cu loc și  nume,

Unde pasul mi-l îndrept.

Nu mai bat la poarta-nchisă,

Nici la cer străin,

Port în piept lumina scrisă,

Primului destin.

Și când lumea-mi pare rece,

Și cu pașii grei de plumb,

Aprind luna dinăuntru,

Și în ceruri mă scufund.

Și o las încet să ardă,

Fără s-o mai sting,

Ca pământul să mă piardă,

Când de stele mă ating.

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Sunt regii iarăși albi la față,

Căci duhurile rele cântă-n lume,

Iar soarele apune-n dimineață,

Și moartea încet răsare din genune.

S-a întors Adam cu spatele la Creator,

Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,

Satan e încununat cu slavă și onor.

Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.

Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,

Aruncă plebei în scârbă firimituri,

Le umple încontinuu acasă cimitirul,

Şi țipă Siria de sub dărâmături.

La hărți și frontiere au dat foc,

Se aud amenințări pe cer albastru,

Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,

Şi plânge Africa aflată în dezastru.

Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,

Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...

În lume cântă demoni într-un glas,

Dansează kazacioc, America și UE.

Eu nu am haine omenești,

Ci cântec port pe mine,

Și peste cărnile trupești,

Port versuri bizantine.

O fabulă am drept cravată,

Iar la rever port un sonet,

Cu jind se uită lumea toată,

Eu le ofer câte-un verset.

Cu lungi romane-s încălțat,

Două proverbe-mi sunt șosete,

Și umblu despuiat prin sat,

Iar criticii îmi scriu pamflete.

Pe cap am o baladă lungă,

Și-o doină ce o țin la piept,

Biblioteca o îndes în pungă,

Citesc, și moartea o aștept.

Eu nu port straie ca oricine,

Ci-s îmbrăcat în poezie,

Și sunt croite atât de bine,

Că mă vor ține-o veșnicie.

O dâră de lumină mă ține legat, 

Mărunte necazuri zilnic înfulec, 

Moartea zâmbește alături în pat, 

Și brusc în coșmaruri alunec. 

Gândul parșiv, surâsul îmi stinge, 

Îmi este o sete amară de vise, 

Voci din eter purced să mă strige, 

Și-n teamă mă retrag în culise. 

Am furat mai demult o bucată de timp, 

Să trăiesc fără remușcări nemurirea, 

Astăzi, însă, o dau morții la schimb, 

Numai să-mi spună ce este iubirea. 

Mă tolănesc mereu pe corzi de chitară, 

Fumez și citesc evanghelii rebele, 

Râd când lumina e absorbită de seară, 

Și aplaud barbari ce croșetează dantele. 

Amețeala lumii căzute mă sperie, 

Scriu bibliografii despre durere și lacrimi, 

Nu mai am sentiment și materie, 

Și cerșesc iubirea prin patimi. 

Îmi rumeg insomnia adesea sub pleoape, 

Aștept nebunia să săvârșească minuni, 

Pământul și cerul pe toți să ne-îngroape, 

Din trupurile noastre să crească pășuni,

Îngeri despuiați să alerge prin iarbă, 

Să curgă lumină din fiece pom, 

Snopuri să taie coasa cea oarbă, 

Iar firul de iarbă să miroase a om. 

Și uneori, aș vrea să te iubesc,

Iar alteori să tac în apus

Și să mă vezi, să mă tot vezi

Cum ard în foc, iubesc nespus.

Și tot iubesc, iubesc într-una

Și de-oi picta, în noapte

Să știi că te-a văzut ieri, luna

Cum mă priveai în șoapte.

She is the girl that's haunted my mind
She's got big cute eyes and cute red lips
She's got real smooth words and waterfall hair
Yeah, she's the girl that I wanna see.
She's got weather clouds and weather winds,
She's the only girl that sweetened my eye.

Listen to me, maybe, I don't know,
I wanna be with you, not wastin' yo time.

Say it to me, baby, I don't mind,
I wanna hear whatever you think I should.

Sing it for me, maybe, play your song,
I wanna hear your truth sing along.

She is the girl that leaves in thin air
She says, "You are real, and I am not"
She says, "You are real, and I am not"

Mă plimb pe o alee pietruită 

Puțin mai sus de casa noastră, 

Și trag cu ochiul chipul să-ți văd 

Udând mușcata de la fereastră. 

Știu că privești și-mi vezi privirea 

Dar nu dorești să tragi perdeaua, 

Nu poți uita că am plecat atunci 

Când pe pământ se punea neaua. 

Nici eu nu am ceva de explicat 

Că doar am discutat cu voce tare, 

Și ne-am adus acuze fără număr 

Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare. 

Acum zăpada s-a topit de mult 

Și primăvara frumusețea își arată, 

Aminte îmi aduc cum ne plimbam 

Nimic nu se vedea să ne despartă. 

Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna 

Însă nu știu dacă ești singurică, 

Așa că am să mă întorc și mâine 

Sperând, poate perdeaua...se ridică!

Încet în chipul tău străin
Îmi văd a mea soartă
prin frunzele trecute de vânt
și din vorbele tale rostite odată.

Observ că a noastră viață
ușor își i-a zborul
spre locul ce odată visam,
ce odată, ne era sortit să fie al nostru.

Degeaba ne mințeam că este,
Când știam amândoi că a fost
aripile dulci ale verii
au apus ca soarele ce era veșnic.

Briza ce o resimt acum
e o străină în viața mea,
Dar sincer o prefer pe ea
decât o briză de vară ce ai fost tu.

Ai putut găsi în mine
O pajiște a unei păduri veșnice
dar ai ales să o ignori,
dorindu-ți tundra blestemată din est.

Toamnă dragă îți vorbesc din al meu suflet
rămai o viață și încâ o zi,
Fi-mi locul meu de scapare
când căldură dură a vieții mă sufocă.

mă pierd în ale tale frunze
printre crengile ce îmi acopereau inima,
acum goale de vântul aspru al timpului
în care mă pierd pe mine prin tine.

A fost el, cel care te-a răcit
prin care ai văzut oarbă visul tău
blestem ce e acum pe tine
Îndurând al asprei ierni din est.

Îți văd lacrimile dulci
Tu minți și spui că sunt de fericire,
când amândoi știm adevărul
sau poate doar eu, tu prefăcându-te că e încă vis.

Degeaba crezi că te-aș judeca
greșit, deja ai primit ce ai vrut
erai al veșnicului codru
dar tundra te-a prins în slăbiciunea ta.

Mă sting ca ultima frunză
obligată de vântul aspru al tău
să cadă pe pământul dur și rece
așteptând o briza a toamnei să o mai plimbe printre timp.

N-a fost să fie, dar ce-a fost?

Furtună aprinzând jarul fraged?

Codoașe gânduri fremătând lasciv?

Priviri mințind strălucitor?

Și-acum n-a mai rămas nimic

Se-nvârt în fuioare ogârjite păreri

foșnind isteric din aripile frânte

Nu e nici reazem, nici caldă mângâiere

Doar visele mai zboară în derivă

lansând fiori parfumați ludic

Și-atunci căderea e sublimă

Rămase pustii mările strigă valuri

Tăcerea curge înghițind cuvânt

Palmele ard înghețând neatinse

Căzut în albastru plutesc anonim

Iarba să-ntreb când mai e verde

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit