Suspin

Haide vino, haide vino,

Crinii iar s-au înălbit,

Cântă muzică latino,

Că e vremea de iubit.

Nu te teme, nu te teme,

Nori dispar din doi în doi,

Ploaia pare să ne cheme,

Uzi să râdem amândoi.

Nu sta tristă, nu sta tristă,

Prinde-mi mâna, hai la joc,

Puneți zâmbet de artistă,

Și sărută-mă cu foc.

Nu te duce, nu te duce,

Rămâi lângă somnul meu,

Luna pleacă să se culce,

Tu, rămâi în locul său.

Nu mai plânge, nu mai plânge,

Vino să îmi stai aproape,

Ca fiorii calzi din sânge,

În iubire să ne-îngroape.

Nu mai spune, nu mai spune,

Înțeleg iubirea ta,

Lasă sufletul s-adune,

Tot ce inima va da.

Un ochi a plecat singur, deodată,

Prin cameră încet răscolea,

Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,

Ce se întâmplă sub canapea.

Stingher se uita pe fereastră,

Celălalt ochi nici o treabă n-avea,

Erau ca o floare din glastră,

Când cade petale din ea.

Un ochi cu pupila într-o parte,

Voia să alerge mai mult,

Te privea cu nesaț de departe,

Și părea că cerșește-un consult.

Un ochi a plecat din privire,

Într-un colț liniștit se uita,

Celălalt ochi îl privea cu iubire,

Și stingher după el lăcrima.

Să scriu despre lacrimi,

Lacrimi fiind,

Pe valuri de patimi,

Și țărmuri de jind.

Să scriu despre plâns,

Bocet fiind,

Despre nopți ce au strâns,

Visuri ce mint.

Să scriu de părinți,

Părinte fiind,

Cu ochii fierbinți,

Aş scrie... Iubind.

Să scriu despre dor,

Durere fiind,

Eu cred c-am să mor,

Încontinuu scriind...

În clipa cea mai neagră, când sufletul se frânge,

Şi paşii mei se pierd în umbre ce cobor,

O rază parcă vine din cerul tău şi plânge,

Pe fruntea mea, ușor.

Mi-e glasul greu de taină şi tremur când te strig,

Dar numai vântul urlă prin codrii fără glas,

Şi-n mine cresc ruine, cu lacrimi ce se-nfig,

În fiecare pas.

O, dacă-ai fi o umbră ce vine iar în noapte,

Să-mi ştergi din piept durerea cu mâna ta de vis,

M-aş stinge fără teamă în liniştea de şoapte,

Zâmbind că te-am atins...

Când cade-n zori tăcerea pe crucea ta de piatră,

Și roua se preface în lacrimi ce te strig,

Un vis adânc mă prinde ca o minune sacră,

Și tremur tot de frig.

Mă-nchin sub ramuri grele, în locul tău de veci,

Cu fruntea mea lipită de umbra ta tăcută, 

Și-mi pari a fi plecată pe-un drum cu pași mai reci,

Și nu de tot pierdută...

Dar simt cum ceru-și frânge durerea peste mine,

Și-n valuri iarăși urlă ce n-am putut să spun,

Iar dorul tău se întoarce ca niște rugi divine,

Și-n taină mă supun…

Rămâi în gând o rugă ce nu se mai sfârșește,

O rază ce-n amurguri tresare peste veac,

Din tine-mi curge timpul spre lumile celeste,

Tu ești al meu liman și pentru toate leac.

Și când va fi să trec și eu prin vama stinsă,

Spre locul unde cerul atinge-a morții coasă,

Să vii, o, mamă dragă, cu mâna ta întinsă,

Să mergem împreună, la tine-n noua casă.

În umbra cui voi mai striga, 

Căci totul împrejur e beznă, 

Și simt pe pleoape noaptea grea, 

Și-ntunecimea pân' la gleznă?

Mi-e urma pasului ca smoala, 

Și-n noapte totu-mi pare sferic, 

Mă prinde-n horă teama, boala, 

Și-n vene-mi curge întuneric. 

Azi stelele sunt tot mai negre,

Lumina lor e-a morții rază,

Atârnă cerul greu de veghe, 

Și timpu-n el se estompează.

Învăț să merg cu mâna-ntinsă, 

Prin bezna ce deja mă știe, 

Căci frica, dacă nu e - nvinsă,

Îți stă în suflet pe vecie. 

Și poate-n mine, sub povară,

Un licăr știe să rămână;

Chiar dacă viața-i numai seară,

Nu orice noapte e stăpână.

Din beznă scot mereu un nume, 

Și-l spun încet, să nu se frângă,

Iar pașii mei gonesc prin lume, 

Căci zorii zilei trebuie s-ajungă. 

Din mine cade-ncet povara,

Și rana nopții încet se coase, 

Iar soarta întoarce invers scara, 

Și pielea a ziuă îmi miroase. 

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

Se-ntorc în priviri vechile seri,

Cu chipuri de stele și lună,

Cu vorbe rostite mai ieri,

Ce încă în minte-mi răsună.

Tăcerea se-așează mai densă,

Și-n aer e-un dor suspendat,

Iar clipa — timidă, imensă,

Mă ține pe loc, nemișcat.

Îți caut conturul prin umbre,

Prin liniștea frântă de gând,

Iar vântul scutură frunze,

Și pleacă, tăcut, lunecând.

Rămân iarăși singur în parc,

Pe banca ce trecutul mi-l știe,

Iar ochii în lacrimi îmi zac,

Și privesc spre aleea pustie.

O frunză, c-un aer de toamnă,

În tremur mi se-așează pe-obraz,

De parcă ai vrut, scumpă doamnă,

Să vii, să mă atingi cu extaz.

În parc se prelinge o seară,

Cu amurgul unui cer cenușiu,

Iar inima, ca o pasăre rară,

Se zbate în pieptu-mi pustiu.

Te caut în aerul moale,

În mirosul de ploi şi pământ,

În urmele de pe aleile goale,

Și-n foșnetul ierbii sub vânt.

Şi-atunci înţeleg: nu eşti dusă;

Doar timpul ne-a pus alt hotar,

Trăieşti și prin frunza adusă,

De vânt pe al băncii spătar.

Din liniștea ta am furat ațipirea,

Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,

Vântul și cerul ne știe iubirea,

Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.

Din clipele tale îmi fac adăpost,

Și-mi leg cu speranță visul de tine,

Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,

Iar glasul tău cântă chemări heruvime.

Ești cântec ce curge prin nopți de mister,

Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,

Pășind peste vise, prin umbre de cer,

Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.

În brațele tale se naște un drum,

Din muguri de stele și flori de cuvinte,

Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,

Cerșind nemurirea privirii fierbinte.

Din pulberea serii se țese un vis,

În care iubirea ne poartă prin zare,

Pe tâmple purtăm un timp interzis,

Dar clipele curg ca o dulce chemare.

Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,

Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,

Iubirea ne strânge ca bunul păstor,

Și ne mână ușor printre stele și ape.

Întroienit sub pasul tău mă afund,

Și cad ninsori necontenit peste mine,

Sălbatic mușc din sânu-ți  rotund,

Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.

Profund înghețat înspre tine eu strig,

Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,

Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,

Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?

Am nevoie de soare, de puțină căldură,

De incendii de dor dinspre inima ta,

Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,

Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.

Frumoasele veri sunt departe și reci,

Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,

Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,

Și gâfâi întruna precum o năpârcă.

Am visat muribunzi și apoi despărțiri,

Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,

Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,

Și iarna părea nefiresc că se-amuză.

Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,

Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,

Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,

Unde focul din piept mi-l voi stinge.

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.

Voi iubi, cândva, din nou,

Va semăna cu tine, poate,

Glasul tău, subtil ecou,

Te regăsesc în tot și-n toate.

Mi-ai fost dor atâtea nopți,

Mi-ai fost dor atâtea veri,

Te-am pierdut în alte vieți

Când priveam spre nicăieri.

Voi iubi, cândva, din nou,

Sub stele mii și paznici aștri,

Mereu în umbră, un ecou,

Dragostea mea, cu ochi albaștri.

Poate vorbesc în parabole,

Poate par sculptor de tăceri

Sau profet fără scripturi,

Dar când te cuprind în brațe

Dumnezeu coboară atât de firesc

Încât nici îngerii nu se mai miră.

Vine ca și cum ar intra în propria Lui casă

și ar spune doar:

„Așa se scrie Raiul:

în doi, fără martori.”

Nu ți-am promis cerul

Doar l-am tras mai aproape.

L-am făcut să stea.

Și dacă vreodată te vei rătăci în lumină,

Eu voi fi umbra ta

Nu ca o fugă, ci ca o ancoră,

ca o dovadă că și Dumnezeu obosește uneori,

dar eu, bărbat, nu.