Un suflet ce mereu suspină

În palmă astăzi îți port fericirea,

Dar mâna-mi tremură subit,

În ochii tăi îmi plânge nemurirea,

Iar în ai mei tu râzi necontenit.

Te scot din crâncene abisuri,

Și te resuscitez mereu,

Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,

Iar inima îți bate-n pieptul meu.

Împodobești un pom cu tragedii,

Şi-l altoiești cu grijă an de an,

În fiecare noapte urlă-n el stihii,

Tu cânți sub el un cântec de orfan.

Îți cauți mama printre aștri,

Fugind pe ochii mei albaștri,

Și vrei ca ea să te îngroape,

Sub ale mele obosite pleoape.

Înalț slăviri înspre Demiurg,

Să nu-ți asculte ruga niciodată,

Dar ai plecat aproape de amurg,

Orbindu-mi ochii dintr-odată.

Mi-e somn pe perna-ți părăsită,

Iar lacrimile-mi curg potop,

Şi sap sub pleoapa-mi obosită,

Căci vreau acum să te dezgrop.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

Curg pârâiele-înapoi, 

Din pământ spre ceruri plouă, 

Curcubeie cad puhoi, 

Să hrănească stropi de rouă. 

Urcă rodul înspre ram, 

Zi și noapte-i numai soare, 

Flori de gheață am la geam, 

Și zăpadă sub picioare. 

Munții urlă spre câmpie, 

Ca-nceput oaia să-i pască, 

Toamna mulge vin din vie, 

Pui de oameni să hrănească. 

Păsări au muțit în brad, 

Cântă zilnic numai iarba, 

Iezi se-mpiedică și cad, 

Că le crește-ntruna barba. 

Ceru-și plouă stele-n lac,

Peștii zboară prin lumină,

Cocoșii pe garduri tac, 

Zorii dorm lângă găină.

Se înclină plopii-n jos,

Pământul în spate-l țin,

Norii stau fără folos, 

Și privesc cum plouă lin. 

Din fântână iese fum,

Și-l adună-n poală vântul,

Casa urcă-n sus pe drum,

Căci sub ea plânge pământul.

Lumea-ntoarsă-i tot la fel,

Cu durere și cu bine,

Scrisă-n tainicul pastel,

De condeiele divine, 

Că de-ar fi să curgă-ntruna,

Peste munți și ape cerul,

Omul iar strivi cununa, 

Și iar frânge tot misterul. 

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

Cad frunzele, moartă e vara!

Ai zice că-i doar veșnica toamnă!

Anotimp singular solitar...

Eternă, calmă ,roșcată galbenă

Lipsită de vlagă....

La noi în ogradă se plimbă o doamnă...

Ce poartă neagră năframă,

Și duce un coș de nuiele,

Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..

Eu n-am grădină și nici curte,

Privesc doar trist pe fereastră,

Cum trece și doamna și toamna,

Ținându-se delicat de mână!

Tomnatică e doamna, târzie e toamna,

Se bea must, depinde de gust,

Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!

Amorul din gândul apus tresare...

Ar vrea să guste viața acum,

Când dusă-i iubirea,

Trăind doar speranța,

Fată bătrână,uitată fecioară

Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!

Vinul își are vesel refrenul,

Tristețea fuge departe,

Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,

Nu fac decât să-i sporească misterul!

(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

I wake up,

I look up,

See the ceiling,

To get up unwilling.

I get up,

Get the phone.

Hub?

Nah. It's no day to rub.

Down the phone goes,

Light the wind blows

Through my windows,

Sees me low.

But still gotta turn on the Windows

Blue sound liquid glow on face,

Sea of numbers race

Point to green, grassy square.

Life's not fair.

Who turned me 10?

Huh?

I wanna see them!

Right now then and when,

To flick the pen,

The pen he gave,

Right there and then

When I was 10.

But to him we're all a slave,

Such feat impossible.

"Though... He's still avoidable."

Shut please. Only the weak avoid him.

"Weak? That's... grim."

Yeah weak. If not then I don't know

"You do know. You do it slow"

No I don't.

I won't

"Everyone will, some let flow

Some let it blow"

I let it flow

"No. You're ticking slow"

How so?

"You crave freedom.

Yet you make yourself a slave to the fake green squares,

Flowing beautifully on the river sea blue rings beauty circle hell.

8 fingers danger seeking poison blue legs on painless fall.

But yours is slow,

Not an instant blow"

You're saying,

I'm decaying?

"You're feeding sweet to white,

Yet you don't clean. Mind's no different"

Who are you?

"Your difference."

I wake up,

I look up,

See the ceiling,

To get up unwilling.

I get up,

Get the phone.

Hub?

Nah. It's no day to rub.

Down the phone goes,

Light the wind blows

Through my windows,

Sees me low.

I turn to look,

A the magic light book.

I wake.

Still low but woken.

Am rostit cu ușurință cuvintele Tale,

dar le-am trăit cu greu.

Am pus numele Tău pe frunte,

dar inima mea era departe.

Am condamnat păcatul din alții

cu degetele ridicate,

în timp ce în mine creștea tăcut

aceeași otravă.

Am rostit anateme peste cei căzuți,

uitând că eu însumi sunt numai țărână.

Am judecat fără milă,

fără să văd câte cruci am părăsit.

O, Doamne, câte blesteme

am învelit în numele Tău,

câte sentințe am rostit

în locul iubirii care iartă.

Cuvântul Tău e sabie,

dar eu l-am făcut bici.

Harul Tău e râu de viață,

dar eu l-am închis cu porți de piatră.

Și acum mă tem.

Mă tem că Tu ești în cel pe care l-am lepădat.

Mă tem că vocea Ta era în cel pe care l-am tăcut.

Mă tem că am rostit anatema asupra Ta,

fără să știu.

Ai milă de mine, Doamne,

și scapă-mă de propria mea sfințenie stricată.

Smerește-mă,

până ce voi fi mai aproape de țărână

decât de scaunul judecății.

Nu mă lăsa să rostesc niciun cuvânt

care Te alungă.

Și dacă în inima mea mai zace vreo otravă,

scoate-o cu focul blând al iubirii Tale.

Curăță-mă, Doamne,

nu ca să pot rosti judecăți mai drepte,

ci ca să nu mai rostuiesc deloc

în afara milei Tale.