Câte odată..
Câteodată vine ploaia,
Lăcrimând pereții,
Întunecănd odaia
În Surâsul dimineții.
Uneori ne fulgeră
Din Cerul prăfuit,
Gândul care tulbură
Obișnuitul circuit..
Din când în când e ceață
Și umbre mișcătoare
Privirea ne îngheață
Sub febrilul soare.
Sporadic ne inundă
Liniștea din hol
Ce tremură- n oglindă
Și ne prăbușim în gol.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Keller Gabriela
Data postării: 29 octombrie 2024
Vizualizări: 307
Poezii din aceiaşi categorie
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Ziua de mâine
Când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii
Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac
Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii
Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac
Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii
Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Abundență
În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,
Se desfășoară actul vieții, cu abundență .
Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,
E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.
Abundența se revarsă în codul genetic,
O bibliotecă vie, un text energetic,
Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,
Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.
În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,
E o lume de posibilități ce ne amețesc .
Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,
E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.
Vieții îi cântăm ode în templele naturii,
Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.
În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,
În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.
Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,
O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.
De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,
În fiecare formă de viață, natura își arată fața.
În jungla urbană sau în sălbăticie,
Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.
O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,
Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.
Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,
O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.
În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,
Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.
O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,
O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.
De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,
Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.
Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,
O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,
Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,
Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.
Ziua de mâine
Când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii
Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac
Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii
Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac
Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii
Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac
Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Alte poezii ale autorului
Să mă sting de dor..
Am o teamă ascunsă
De culmi amețitoare
Din adâncimea nepătrunsă
De raza unui soare.
De cuvinte nerostite
Pe buze ce frământă
Emoții răgușite
Pe aripa mea frântă..
Bolta mi -e neliniștită,
Vântu suflă -n plete,
De valuri încolțită
Mă scufund în noapte..
Cu frica -n mine cuibărită,
Încă mai sper să zbor
Spre zarea fericită,
Să nu mă sting de dor..
Asfințitul
Pe pereți se scurg
Stropii de amurg,
Luna strălucește
Sub streașină clipește.
Pomii moțăiau,
În vânt se legănau.
Amorțit pământul
Își reflecta veșmântul.
Soarele se stinge
Prin gene se prelinge
Și negura se așterne,
Moleșeala cerne.
Prin frunzișul voalat
Pasărea s -a pitulat ,
Amuțind din ciripit
Și clipoci pripit..
Doar liliecii forfoteau,
Întunecimea iscodeau,
Doar cucuveaua glăsuia,
Asfințitul bântuia...
Turturică,iar doinești
Turturică,iar doinești,
Când mută e suflarea,
Dorului,ce-l tăinuiești,
Jertfindu-ti iubirea.
Zăbovești din ciripeală
Ecoul să -l adulmeci
Din oaza -n clipoceală
Și din șoaptele reci.
Nici un reflex nu dibui
Și cu pliscul umezit
Trilul ți -l continui
Din patos slobozit.
Chiar nu ostenești defel,
Nici când te umflă vântul,
Legănându-te nițel,
Glăsui stoic , cântul.
Ai tăcut dis-de-dimineață
Și te -ai înălțat la cer,
Risipindu -te în ceață
Pe aripi noi,de înger...
Dulcele amar
În ochii tăi se scaldă marea,
Ma scufund in ea,plutesc.
Pt o clipă-mi țin suflarea,
Sa pot rosti un te iubesc..
Glasul tău ma înfioară ,
Ma -nvaluie seducător;
Ca un sunet de vioară,
Penduland amețitor.
Arde mâna ta sub haină,
În trupul tău Ma cuibăresc.
Mă săruți in taină
Ma dorești si te doresc.
Sa fugim in lume oare,
Unde nimeni nu ne știe ?...
Si iubirea nu mai doare;
Sa fim soțul si soție
Ma iei in brațe si oftezi,
Cuprins de vise colorate,
Ce ai stăruit sa le pictezi
Pe cearșafuri șifonate.
Ne vedem diseară iar;
Sa uitam de ieri, de mâine,
Purtați de dulcele amar,
Ca soarta nu ne aparține..
Mamă, unde ești
Mamă, unde ești acum
La răscrucea mea de drum,
Ce nu mai duce nicăieri
Și ma întorc spre ieri.
Rascoleam printre sertare,
Amintirea ce mă doare;
Cu tine,maică, în genunchi
Și amar de stropi in ochi..
Poza ta -mpăienjenită
Îmbătrâni,bine dosită;
Ți e bine oare n depărtare,
Al tău cer are culoare?..
Mi ai lipsit pentru o viață,
Risipindu te in ceață;
Ai săpat un gol în mine
Și zac printre ruine.
Timpul vindecă și trece,
Chiar de mi lasă cicatrice,
Iar norii triști mă scaldă
Dorul de tine să nu ardă..
De dorul tău .
Mi ai stropit amar
Pe cristalul din pahar,
Udă ploaia cenușie
Odaia mea pustie
Ai dispărut in zori
Pe norii curgatori,
Te ai risipit in ceață
In frânturi de gheață.
Pradă uriii sau iubirii,
Pe valul amintirii
Curgeau Pe buze
Cuvinte confuze..
Chipul tău se prelinge,
Ma nfioara ,ma atinge;
Vocea ta răsună
Sub un clar de lună
De dorul tău Ma frâng
Sub râuri care plâng;
E beznă si e frig
Si nopțile te strig
Vreau ușa s o deschizi,
Lampa s o aprinzi,
Galeș sa mi zâmbești,
Din somn sa ma trezești..
Sa fie ca pe vremuri,
In ochii mei sa tremuri,
Caci ma arde lipsa ta
Si gândul de a mai exista!...
Să mă sting de dor..
Am o teamă ascunsă
De culmi amețitoare
Din adâncimea nepătrunsă
De raza unui soare.
De cuvinte nerostite
Pe buze ce frământă
Emoții răgușite
Pe aripa mea frântă..
Bolta mi -e neliniștită,
Vântu suflă -n plete,
De valuri încolțită
Mă scufund în noapte..
Cu frica -n mine cuibărită,
Încă mai sper să zbor
Spre zarea fericită,
Să nu mă sting de dor..
Asfințitul
Pe pereți se scurg
Stropii de amurg,
Luna strălucește
Sub streașină clipește.
Pomii moțăiau,
În vânt se legănau.
Amorțit pământul
Își reflecta veșmântul.
Soarele se stinge
Prin gene se prelinge
Și negura se așterne,
Moleșeala cerne.
Prin frunzișul voalat
Pasărea s -a pitulat ,
Amuțind din ciripit
Și clipoci pripit..
Doar liliecii forfoteau,
Întunecimea iscodeau,
Doar cucuveaua glăsuia,
Asfințitul bântuia...
Turturică,iar doinești
Turturică,iar doinești,
Când mută e suflarea,
Dorului,ce-l tăinuiești,
Jertfindu-ti iubirea.
Zăbovești din ciripeală
Ecoul să -l adulmeci
Din oaza -n clipoceală
Și din șoaptele reci.
Nici un reflex nu dibui
Și cu pliscul umezit
Trilul ți -l continui
Din patos slobozit.
Chiar nu ostenești defel,
Nici când te umflă vântul,
Legănându-te nițel,
Glăsui stoic , cântul.
Ai tăcut dis-de-dimineață
Și te -ai înălțat la cer,
Risipindu -te în ceață
Pe aripi noi,de înger...
Dulcele amar
În ochii tăi se scaldă marea,
Ma scufund in ea,plutesc.
Pt o clipă-mi țin suflarea,
Sa pot rosti un te iubesc..
Glasul tău ma înfioară ,
Ma -nvaluie seducător;
Ca un sunet de vioară,
Penduland amețitor.
Arde mâna ta sub haină,
În trupul tău Ma cuibăresc.
Mă săruți in taină
Ma dorești si te doresc.
Sa fugim in lume oare,
Unde nimeni nu ne știe ?...
Si iubirea nu mai doare;
Sa fim soțul si soție
Ma iei in brațe si oftezi,
Cuprins de vise colorate,
Ce ai stăruit sa le pictezi
Pe cearșafuri șifonate.
Ne vedem diseară iar;
Sa uitam de ieri, de mâine,
Purtați de dulcele amar,
Ca soarta nu ne aparține..
Mamă, unde ești
Mamă, unde ești acum
La răscrucea mea de drum,
Ce nu mai duce nicăieri
Și ma întorc spre ieri.
Rascoleam printre sertare,
Amintirea ce mă doare;
Cu tine,maică, în genunchi
Și amar de stropi in ochi..
Poza ta -mpăienjenită
Îmbătrâni,bine dosită;
Ți e bine oare n depărtare,
Al tău cer are culoare?..
Mi ai lipsit pentru o viață,
Risipindu te in ceață;
Ai săpat un gol în mine
Și zac printre ruine.
Timpul vindecă și trece,
Chiar de mi lasă cicatrice,
Iar norii triști mă scaldă
Dorul de tine să nu ardă..
De dorul tău .
Mi ai stropit amar
Pe cristalul din pahar,
Udă ploaia cenușie
Odaia mea pustie
Ai dispărut in zori
Pe norii curgatori,
Te ai risipit in ceață
In frânturi de gheață.
Pradă uriii sau iubirii,
Pe valul amintirii
Curgeau Pe buze
Cuvinte confuze..
Chipul tău se prelinge,
Ma nfioara ,ma atinge;
Vocea ta răsună
Sub un clar de lună
De dorul tău Ma frâng
Sub râuri care plâng;
E beznă si e frig
Si nopțile te strig
Vreau ușa s o deschizi,
Lampa s o aprinzi,
Galeș sa mi zâmbești,
Din somn sa ma trezești..
Sa fie ca pe vremuri,
In ochii mei sa tremuri,
Caci ma arde lipsa ta
Si gândul de a mai exista!...