Viața este un joc al magicului.

Începi prin a arunca zarurile.

Soarta ți-arată drumurile

Și intri în jungla destinului.

Sunt drumuri ce te îndreaptă

Spre poieni însorite,

Grădini înflorite,

Și speri că-i calea cea dreaptă.

Alte drumuri te-mping

Spre un imens deșert,

Unde totul este pe sfert,

Și miile de griji înving.

Poți ajunge în păduri tropicale

Unde bogăția naturii e-n floare.

Dar lupți cu liane și fiare

Să te menții pe această cale.

Un vânt suflă peste mări și țări,

Un val aduce schimbări și-nvățări.

O rețea nevăzută se întinde,

Lumi diferite, acum se prind.

Credințe vechi, în fața noilor zei,

Caută sens în aceste vremi grele.

E luptă între tradiții și modern,

Între sacru și profan, un etern semn.

Dar poate-n valul globalizării,

Se află și-o șansă de împăcare,

Un dialog între culturi și credințe,

O punte spre înțelegere și iubire.

În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.

Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.

Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.

Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.

Maica Domnului

Nadejdea omului

Preaiubita Maica

Cand plang Tu imi stergi orice lacrima

Maica Domnului

Nadejdea omului

Izvorul binecuvantarii

Paraul vindecarii

Sufletu-mi e trist

Dar Tu,cu un cuvant bun mi l-ai inveselit

Maica Domnului

Nadejdea omului

Preaiubita Imparateasa

Si de Dumnezeu aleasa

Pe Tine te voi ferici 

Pana cand moartea va veni

Roagte Fiului Tau Hristos

Sa ma ierte si pe mine,un pacatos...

Maica Domnului 

Nadejdea omului

Cand totul este daramat

Sufletu mi-l-ai bucurat 

Cand gandurile sunt negre

Tu mi le curatesti albe,fara pete

Maica Domnului

Nadejdea omului

Ce ne-am face fara tine?...

Totul ar fi vraiste,fara cuvinte...

Roaga-te Domnului 

Sa se ierte pacatul omului

Camara intruparii lui Dumnezeu cuvantul!

Ajuta-ma sa nu mai duc departe cu gandul!

Maica Domnului

Nadejdea omului...

Da-mi putere sa fac voia Domnului

Pentru rugaciunile Tale

Sa-L vad pe Domnul,Salvarea omenirii cea mare!

Maica Domnului

Roaga-Te Domnului

Sa fiu curat

Slavindu-Va neincetat!...

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,

Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,

Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.

Ți-am scris și ție un poem,

Știind că n-ai habar de el,

Că niciodată nu-l vei citi,

Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.

Ți-am cântat balada mea,

Chiar de nu mă auzeai,

Te simțeam, mi-erai în cuget,

Doamne, cât te mai iubeam…

Tu nu mi-ai cântat nimic,

Am făcut-o eu și pentru tine,

Ai sunat așa frumos,

Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos

Și de mi-ai sunat frumos,

Începusem să cred că nu te cunosc,

Nu mi-ai fost povară,

Te-am ascultat cu sufletul,

Căci urechile nu-mi auzeau,

Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.

Ca al tau zâmbet, de asemenea,

Versurile tale pentru mine erau cheia,

Cheia ce-mi deschidea raiul,

Erai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.

Ți-am spus că te-am citit,

Dar tu pe mine când,

Când vreodată m-ai iubit?

Când poeziile mi le vei citi?

Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?

N-am primit de veste,

Dar m-am saturat să mă gândesc,

Întrebări să-mi pun,

Sufletul să-l storc,

M-am hotărât, îmi iau rămas bun.

Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,

Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,

Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,

De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea. 

La orice ușă închisă, 

Fereastră să zidești, 

Și-n orice mână întinsă, 

Un ban să dăruiești. 

Să-ți fie pasul rază,

Să calci pe drum curat,

Iar inima-ți să vază,

Ce-i sfânt și-adevărat.

Din vis să-ți faci aripă,

Să zbori spre cei căzuți,

Să nu lași vreo risipă,

Nedăruită celor mulți.

Cuvântul tău să mângâie,

Acel suflet rănit,

Ca lacrima să-i suie,

Spre cerul liniștit.

Căci darul nu e aur,

Nici milă ori păcat,

Ci e cununi de laur,

În cer când ai plecat.

Și brusc am încetat ca să mai scriu,

Iar muza mi-am închis-o-n turn,

Nu vreau ca sclavul lumii să mai fiu,

De-acum voi fi ursuz și taciturn.

În foc am să arunc ce-am scris până acum,

Iar scrisul meu va deveni tăcere,

Am ars în fiecare zi până la scrum,

M-am risipit în scris în loc să fac avere.

Ce să mai scriu, când văd sub ochii mei pierind,

Biblioteci și librării de-a valma,

Când văd poeți, profesori suferind,

Că s-a bătut cu neșcoliții palma.

Buldozerele sunt astăzi pe șosele,

Și sfarmă încontinuu călimări și harpe,

Te-nscriu în școli pe creier să te spele,

Și stau ascunși cu toții în gaură de șarpe.

Nu pot să scriu, că de-aș mai scrie,

M-aș așeza la masă și încontinuu aș plânge,

Și vor rămâne pe coala de hârtie,

Ca un protest, doar lacrimi mari de sânge.

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

Vântul suflă-n apogeu,

Cerul zace fără îngeri,

Pe pământ sunt numai eu,

Om înlănțuit de plângeri.

Nimicirea mea se-amână,

Cad în mine ca-ntr-un hău,

S-au dus toți fără să spună,

Ce-au făcut de-i așa rău.

Un frig glaciar m-apasă,

Peste tot se nasc furtuni,

Soarele lumina-și varsă,

Până-n fund de văgăuni.

Cerul urlă-a neputință,

Stelele se sting pe rând,

Urme calde de ființă,

Au sfârșit demult arzând.

Marea plânge fără margini,

Valuri crapă-n țărm pustiu,

Între ceruri și catarge,

Numai dorul mai e viu.

În genunchi pământul cere,

Zeilor să tacă blând,

Dar în loc de mângâiere,

Vin potopuri rând pe rând.

Timpul șuieră a jale,

Praful cade din zenit,

Peste umbre ancestrale

Totul pare c-a pierit.

Cerul zace fără îngeri,

A plecat și Dumnezeu,

Și în urma marii frângeri,

Pe pământ sunt numai eu.

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

E atâta umblet,

E atâta freamăt...