O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 iunie 2024
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Vizualizări: 465
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Melancolie
Mi-e bine aici în mijloc de pădure,
Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,
Îmi bat în geam privirea să îmi fure,
Să nu mai plângă în așteptarea ta.
Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,
Și curg asurzitor năstrușnice izvoare,
Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,
Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.
Cobor în neant ca vreascuri să adun,
Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,
Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,
Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.
Mai trece-un an împins cu greu din spate,
Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,
Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,
Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.
Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,
Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,
Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,
Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Fantomele țipă noaptea
Afară e liniște mortală.
E noapte și e ploaie.
Eu merg pe drum.
Și tot tac în liniștea mea.
Îmi aud pasurile mele.
Încet și totodată grăbite.
Iată și am ajuns acasă.
În apartamentul meu.
Unde trăiesc singură,
Cam vreo doi ani.
Și mi-e frică anume noaptea.
Simt parcă cineva mă privește.
Plec să fac baie.
Și apoi eu ies de acolo.
Cu o frică mare.
Aud în camera mea.
cum țipă fantomele.
Și nu știu unde să mă ascund,
Îmi spun în gândul meu:
Dar dacă mă găsește?
Dacă mă va prinde fantoma?
Prin umerii mei trece un frig.
Când privesc oglinda.
Si aud cum fantoma țipă.
Nu mă mai pot trezi.
Din coșmarul de noapte.
Iarăși din oglindă mă privește fantoma.
Deja e zi și nu mi-e frică.
Fantomele nu mai țipă.
Țipă numai atunci.
Când noaptea vine,
Și e ora 00:00.
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Melancolie
Mi-e bine aici în mijloc de pădure,
Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,
Îmi bat în geam privirea să îmi fure,
Să nu mai plângă în așteptarea ta.
Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,
Și curg asurzitor năstrușnice izvoare,
Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,
Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.
Cobor în neant ca vreascuri să adun,
Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,
Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,
Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.
Mai trece-un an împins cu greu din spate,
Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,
Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,
Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.
Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,
Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,
Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,
Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Fantomele țipă noaptea
Afară e liniște mortală.
E noapte și e ploaie.
Eu merg pe drum.
Și tot tac în liniștea mea.
Îmi aud pasurile mele.
Încet și totodată grăbite.
Iată și am ajuns acasă.
În apartamentul meu.
Unde trăiesc singură,
Cam vreo doi ani.
Și mi-e frică anume noaptea.
Simt parcă cineva mă privește.
Plec să fac baie.
Și apoi eu ies de acolo.
Cu o frică mare.
Aud în camera mea.
cum țipă fantomele.
Și nu știu unde să mă ascund,
Îmi spun în gândul meu:
Dar dacă mă găsește?
Dacă mă va prinde fantoma?
Prin umerii mei trece un frig.
Când privesc oglinda.
Si aud cum fantoma țipă.
Nu mă mai pot trezi.
Din coșmarul de noapte.
Iarăși din oglindă mă privește fantoma.
Deja e zi și nu mi-e frică.
Fantomele nu mai țipă.
Țipă numai atunci.
Când noaptea vine,
Și e ora 00:00.
Alte poezii ale autorului
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Mesaj
Chiar dacă totul astăzi e normal,
Va fi curând o noapte sângerie,
În care-mi las salutul cordial,
Și-ntreaga inimă pustie.
Nu spuneți nimănui ce ați văzut,
Citiți ce-am scris, într-un fotoliu,
Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut,
Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu.
Vă cer la toți să râdeți nebunește,
Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,
Sunt inutil, dar poezia mea trăiește,
În omul trist, și-n cel îndrăgostit.
Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus,
Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,
Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus,
Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Mesaj
Chiar dacă totul astăzi e normal,
Va fi curând o noapte sângerie,
În care-mi las salutul cordial,
Și-ntreaga inimă pustie.
Nu spuneți nimănui ce ați văzut,
Citiți ce-am scris, într-un fotoliu,
Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut,
Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu.
Vă cer la toți să râdeți nebunește,
Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,
Sunt inutil, dar poezia mea trăiește,
În omul trist, și-n cel îndrăgostit.
Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus,
Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,
Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus,
Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu.
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Căutând un nou pământ...
Prin tăcerea ce m-apasă,
Pacea-mi pare un război,
O lumină stinsă-n casă,
Un ecou pierdut în ploi.
Pasul meu rămâne-n urmă,
Și-mi înșeală dorul blând,
Un trecut întruna scurmă,
Căutând un nou pământ.
Și de-ar fi să-mi rup vecia,
Într-un zbor spre infinit,
Aș pătrunde-n galaxia,
Unui suflet rătăcit.
Vântul iar îmi cântă ruga,
Pânza timpului se-ntinde,
Și-mpletesc din noapte fuga,
Spre ce taină mă cuprinde.
Curg pe cer rugini de gânduri,
Umbre tac, iar eu ascult,
Ochiul plânge rânduri, rânduri,
Timpul stă să-i dea tribut.
Sufletul mi-l las pe ape,
Fără ancoră la mal,
În adâncuri se despoaie,
Fără glas, fără final.
Doar ecouri mi se-mplântă,
În sicriu de lemn uscat,
Și în pânza sfâșiată,
Suflu iar, ca altădat’.
Iar în vântul ce se-ncheagă,
Se ridică un altar,
Și cenușa mea întreagă,
Se risipă-n alt hotar.
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Silvia Mihalachi