Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții

Doamne,

mă atingi cu mâna Ta

și simt cum răni se închid

în tăcerea unei clipe.

Mă vindeci, Doamne,

dar nu am puterea să rămân întreg.

De ce mă vindeci,

dacă mă pierd iar?

Mă ridici,

dar pașii mei alunecă mereu

în aceleași prăpăstii,

în aceleași iertări nesfârșite

care nu mai aduc schimbare.

De ce mă ridici, Doamne,

dacă voi cădea iar?

Întoarce-Ți fața spre mine

și spune-mi că pot rămâne sus.

Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,

că suferința nu este doar o cale

către un final ce-mi scapă.

Nu vreau doar o vindecare temporară,

nu vreau doar o cruce de care să mă agăț

până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.

Doamne, vindecă-mă întru totul,

nu doar în momentele când sunt zdrobit.

Fă ca o dată pentru totdeauna

să mă ridic și să nu mă mai pierd.

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,

nu ca să mă mândresc cu ele,

ci ca să nu uit nicio clipă

cât a iubit Cerul omul.

Așază pe palmele mele

semnele durerii Lui,

ca să nu mai pot ridica mâna

fără să simt cât m-a iubit.

Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,

ca pașii mei să nu se mai rătăcească

de Calea cea veche,

bătătorită de sângele iertării.

Și în coasta mea, Doamne,

sapă adânc rana harului,

ca să Te port în inimă

nu ca pe o idee,

ci ca pe o rană vie.

Nu cer cununi, nu cer Lumină,

cer doar o parte din durerea Lui,

ca să pot iubi mai curat,

mai adânc, mai desăvârșit.

Dacă ai milă de mine,

lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui

și să iert cu tăcerea Lui

și să mor câte puțin

în fiecare zi —

ca El să trăiască în mine.

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Cum e să cânți 

Privind frunzele cum coboara

Pe patul sufletelor moarte

Si cum chipurile lor grăbite 

Lasă in urmă lacrimi

Curgând, fierbinte...

Cum e să cânți 

Lovind podeaua albă 

Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.

Cum e să cânți 

Asteptand ca cineva, cândva, să te audă 

Si sa ți se alăture, plângând?

Mă gândeam așa, în timpul unui vis

Cum simple complicații urcau dintr-un abis

Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc 

Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc

Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc

În tot trecutul, taină a firii ce privesc

E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce

De firea-mi veche eu nu mă depărtez

Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc 

Cum toată taina veche ce nu o deslușesc 

Să se reverse minții, în har dumnezeiesc 

Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc

Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc

Marius Ene, Polonia, 25.05.2025

Răzbunare, o, dulce răzbunare,

Ai venit ca o ispită 

Și mi-ai distrus prietenia toată.

Eu am greșit, tu ai greșit,

Răzbunarea nu va lua sfârșit.

Până nu va fi satisfăcută,

Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,

De ce nu putem îngropa securea?

De ce trebuie să ne certăm aiurea?

O viață avem și vrem să o stricăm,

De păcat noi ne tot împiedicăm...

Viața singură înainte

Merge într-o amăgire.

Omul singur pe pământ

Va nimici propriul său gând.

Nopți și zile chinuite,

De gândul omului pricinuite.

In speranța liniștii eterne,

Curată viața omul si-o așterne.

Luna blândă și lucioasă,

Oh, zeiță maiestuoasă!

Măreață stai și ne privești

Iar zbuciumul tu îl strivești.

Blând soare ocrotitor,

Asupra noastră tu mereu cobori

Raze pline de speranță,

Pline de a Domnului povață.

Inima zburlită suferindă

Tu vei bate necontenită.

Ai fost tu întrebată oare?

Mai reziști, mai poți, trăiești?…

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)