O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 20 июня 2024
Added in favorites: 1
Comments: 1
Views: 446
Comments
Poems in the same category
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Ursita
Supus la tăcere,
Crispat de durere,
Scrâșnea din dinți,
Îl scotea din minți
Strigătul de ajutor
Blocat pe interior
Bătrânului neputincios
Scuturat până la os
De -o suferință cruntă
Din existența lui măruntă,
Alunecând prin ea,domol
Privea zările în gol.
Osândit singurătății
Implora divinității
Viața să și -o curme
Pt cealaltă lume,
Eliberându-se de cruzime.
Decât să le mai deprime
Nopți scăldate -n umbre,
Zile reci și sumbre.
De la fereastra -i fumurie
Răzbate trist o melodie.
Ațipi bătrânu -n pripă
Și zbură pe o aripă...
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Cumpăraţi, cumpăraţi,
Flori domnilor de le luaţi.
Că îs frumoase, înflorite,
Pentru doamne îs pregătite.
La doamne şi domnişoare,
Oferiţi la toate o floare.
Oferiţii florile în dar ei,
Ca simbol al dragostei.
Doamnei oferiţii un buchet,
Unul frumos şi cochet.
De trandafiri sau lalele,
De crini albi sau orhidee.
Că în fiecare an toţi ştim,
Că de Sfântul Valentin.
Toţi bărbaţii oferă flori,
La doamne, domnişoare şi surori.
Şi aşteaptă multe sărutări,
După ce ei oferă flori.
Le oferă flori în dar la femei,
Ca simbol al dragostei!
Other poems by the author
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
Noi, n-am știut!
Intră-n pământ amurgul tău,
Sfârșind sub brazdele de lut,
Ai plâns iubito atât de rău,
Și n-am știut!
De dor îmi arde inima mocnit,
Și-am învățat profund a suferi,
Cât mi-am dorit să fiu iubit...
Tu nu vei ști!
Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,
C-al meu amor e prefăcut,
Ai plâns întruna şi-ai jelit,
Şi n-am știut!
Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,
Și-am învățat răbdarea a trăi,
Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,
Tu nu vei ști!
Intră-n pământ amoru' încins,
Sub flori și ierburi s-a pierdut,
Ce a născut ori ce a stins,
Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!
Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
Noi, n-am știut!
Intră-n pământ amurgul tău,
Sfârșind sub brazdele de lut,
Ai plâns iubito atât de rău,
Și n-am știut!
De dor îmi arde inima mocnit,
Și-am învățat profund a suferi,
Cât mi-am dorit să fiu iubit...
Tu nu vei ști!
Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,
C-al meu amor e prefăcut,
Ai plâns întruna şi-ai jelit,
Şi n-am știut!
Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,
Și-am învățat răbdarea a trăi,
Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,
Tu nu vei ști!
Intră-n pământ amoru' încins,
Sub flori și ierburi s-a pierdut,
Ce a născut ori ce a stins,
Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!
Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Silvia Mihalachi