O casă departe, departe...

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.

De ce eu?

De ce am meritat asta?

De ce chin și singurătate?

Cu ce-am greșit?

Ce să fac să-mi curăț carma?

De ce am parte doar de rece?

Cine să-mi răspundă?

De ce eu?

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Viață si fără de viață.

Viața 

Văruită în putine cuvinte

Exemple...

Copilărie

Adolescență

Iubiri

Tradari

Tinerete fără bătrânețe.

Bucurie

Tristețe

Fericire

Lacrimi si zambete

Ca într-un final 

Viata să se rezume

La o clipă 

La trecut

Si la ETERNITATE.

Florin Ristea

⁰4.02.2024.

10:00

Îmi doresc să plec undeva departe de tot,

Nu vreau să rămân în viață cu sufletul mort,

Vreau să-mi demonstrez mie că și singur pot 

Să fiu fericit chiar dacă-n viață n-am niciun scop

Nu tânjesc după succes sau după lucruri materiale 

Toate astea sunt ca un trandafir rămas fără petale

N-au pic de frumusețe pentru mine, ști destul de bine...

Tot ce-mi doresc în viață e legat cumva de tine,

Tu ești tot ce-mi doresc, ești "totul" după care tânjesc

Tu ești tot ce visez, de asta delirez, de asta greșesc.

În fiecare zi, în fiecare clipă doar la tine mă gândesc,

Am s-o fac mereu, n-am să m-opresc nici dacă-nebunesc.

În prima strofă am mințit, tu ești al meu scop, 

Fără tine nu pot fi fericit, fără tine-s pe deplin mort

Oferă-mi din râul iubiri tale măcar un singur strop

Ș-am să-ți ofel din al meu un întreg potop.....

Oferă-mi din timpul tău măcar câteva clipe,

Măcar o dată să fac parte din ale tale vise 

Măcar o dată să mai aud că-mi zici că mă dorești 

Pentru o ultimă dată să simt că mă iubești.....

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-i sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

Nebuna mea din nebunia noastră,

Desculți lipim afișe pe perete,

Și desenăm crini albi în glastră,

Ca două suprarealistice portrete.

Halate albe dănțuie pe coridor,

Ca umbre de stafii de prin castele,

Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,

Sub cerul tău lipsit de stele.

Cămăși de forță avem în garderobă,

Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,

Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,

Și bem cu toții smirnă din ceaun.

Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,

Bufnim în râs și fluierăm la Lună,

Apoi executăm un salt mortal,

Cu medicul de gardă împreună.

Cântăm în izolare Odă bucuriei,

Lui Beethoven subit auzul îi revine,

Un paznic cade pradă poeziei,

Și începe să recite Poemele luminii.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Ce ne iubim aicea în ospiciu,

Suntem nebuni de inimă albastră,

Și a fi așa nebuni... e un deliciu.

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."