O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 30 мая
Added in favorites: 1
Views: 78
Poems in the same category
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Cine sunt eu?
Cine sunt eu, te întrebi oare?
Sunt cel ce împarte bucăți din sine,
…Pentru fiecare.
Un ecou tăcut, visător sub stele,
Țesând prin întunericul nopții cărări ce duc
…Spre ele.
Căutând mereu adăpost pentru gânduri,
Pe foile vieții universuri se nasc
…Prin rânduri.
În oglinda timpului mozaicuri nesfârșite se reflectă,
Fragmentate în mii de gesturi, într-o lume
…Imperfectă.
Pe pânza sorții, viitorul se pictează,
Speranțe, dezamăgiri și visuri, încetișor
…Se conturează.
În acest tablou al vieții, fiecare pată de culoare
În focul pasiunii, se topește precum
…O lumânare.
În liniștea nopții, vocea ta fin răsună.
Mă întreb: cuvintele tale sunt adevăr
…Sau minciună?
Prin vâltoarea zilelor, ce curg neîncetat,
Căutând semne tainice pe un drum
…Neumblat.
📆 01-02-2024
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Să urăm!
Ahooooo....ahooooo,
Măi prieteni, oameni buni
Ce trăiți printre străini
Astăzi vă doresc eu vouă
S-aveți case chiar vreo nouă
Construite din bolțari
Protejate de arțari
Să fie și cu cerdac
În curte un cot-codac
În coteț vreo patru porci
Cu slănină, nu păroși
Și în curte doi căței
Care latră la purcei
Ia suiți voi pe cotețe
Și strigați cu voce tare
Chiar de sunteți în șosete
Și cam goi în buzunare
Ahoooo...ahoooo,
Să trăiești...măi gospodare!
Acum vă îndemn pe voi
Să fiți bravi fără nevoi
Nu vă mai gândiți la gaz
Că e scump ca un necaz
Mai bine mergeți pe lemne
Pe cărbuni și pe surcele
S-aveți căldură în casă
Fără reumatism la oase
Mai vindeți din vilișoare
Să plătiți taxe ușoare
Că se-anunță vremuri grele
Mari impozite pe ele
Stați mai bine într-o casă
Și s-aveți gustări pe masă
Și un beci umplut de toate
Să mergi ghemuit pe coate
S-aveți poloboace pline
Iarna să o treci cu bine
Pepeni și varză murată
Pusă toamna de-a ta soață
Care merge cu friptură
Și puțină băutură
Eu vă strig cu voce tare
Și s-audă cel ce are
Vinul se bea cu măsură
De nu vrei să ai arsură
Nu-l amesteca defel
Să n-ajungi să fii tembel
Cota de o depășești
Tare rău poți s-o pățești
La spital s-ajungi măi vere
Cu perfuzii puse-n vene
Hai noi treji să mai strigăm
Și veseli în cor să ne urăm
S-avem sănătate, fericire
Viață lungă, pace, împlinire
Ahoooo...ahoooo,
Cu pahare nu prea pline!
Voi cu mașini pe motorină
Schimbați-le pe benzină
Să n-aveți cumva surpriză
Și să nu intrați în criză
Pe drum să nu fiți primiți
Și de polițiști opriți
Să vă spună cu glas vouă
Schimb-o..sau ia una nouă
Vremurile-s schimbătoare
Grele pentru fiecare
Când alimentezi la pompă
Mai bine iți pui o plombă
Prețul zilnic se ridică
Bine la șofer nu pică
Să renunți tu la mașină
Mai bine te duci în mină
Alta nouă să îți cumperi
Și pe bani să nu te superi
Mai bine pe jos să mergi
Iar de poți chiar să alergi
Ahooo.....ahoooo,
Să ai grijă ce alegi
Hai la ei cu toții să strigăm
Să-ncercăm să îi forțam
Să reducă acciza la benzină
Să putem urni câte-o mașină
Iar de ne-or trata cu ură
Să-i tratăm cu urlătură
Multe ar mai fi de zis
Ce s-au strâns la numărat
Nici nu știu ce-i interzis
De rostit și prin urat
Așa că punct pun la urătură
Și mai spun cu a mea gură
Ahoooo....ahoooo
S-aveți bogății..în bătătură!
La anu și la mulți ani!
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Cine sunt eu?
Cine sunt eu, te întrebi oare?
Sunt cel ce împarte bucăți din sine,
…Pentru fiecare.
Un ecou tăcut, visător sub stele,
Țesând prin întunericul nopții cărări ce duc
…Spre ele.
Căutând mereu adăpost pentru gânduri,
Pe foile vieții universuri se nasc
…Prin rânduri.
În oglinda timpului mozaicuri nesfârșite se reflectă,
Fragmentate în mii de gesturi, într-o lume
…Imperfectă.
Pe pânza sorții, viitorul se pictează,
Speranțe, dezamăgiri și visuri, încetișor
…Se conturează.
În acest tablou al vieții, fiecare pată de culoare
În focul pasiunii, se topește precum
…O lumânare.
În liniștea nopții, vocea ta fin răsună.
Mă întreb: cuvintele tale sunt adevăr
…Sau minciună?
Prin vâltoarea zilelor, ce curg neîncetat,
Căutând semne tainice pe un drum
…Neumblat.
📆 01-02-2024
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Să urăm!
Ahooooo....ahooooo,
Măi prieteni, oameni buni
Ce trăiți printre străini
Astăzi vă doresc eu vouă
S-aveți case chiar vreo nouă
Construite din bolțari
Protejate de arțari
Să fie și cu cerdac
În curte un cot-codac
În coteț vreo patru porci
Cu slănină, nu păroși
Și în curte doi căței
Care latră la purcei
Ia suiți voi pe cotețe
Și strigați cu voce tare
Chiar de sunteți în șosete
Și cam goi în buzunare
Ahoooo...ahoooo,
Să trăiești...măi gospodare!
Acum vă îndemn pe voi
Să fiți bravi fără nevoi
Nu vă mai gândiți la gaz
Că e scump ca un necaz
Mai bine mergeți pe lemne
Pe cărbuni și pe surcele
S-aveți căldură în casă
Fără reumatism la oase
Mai vindeți din vilișoare
Să plătiți taxe ușoare
Că se-anunță vremuri grele
Mari impozite pe ele
Stați mai bine într-o casă
Și s-aveți gustări pe masă
Și un beci umplut de toate
Să mergi ghemuit pe coate
S-aveți poloboace pline
Iarna să o treci cu bine
Pepeni și varză murată
Pusă toamna de-a ta soață
Care merge cu friptură
Și puțină băutură
Eu vă strig cu voce tare
Și s-audă cel ce are
Vinul se bea cu măsură
De nu vrei să ai arsură
Nu-l amesteca defel
Să n-ajungi să fii tembel
Cota de o depășești
Tare rău poți s-o pățești
La spital s-ajungi măi vere
Cu perfuzii puse-n vene
Hai noi treji să mai strigăm
Și veseli în cor să ne urăm
S-avem sănătate, fericire
Viață lungă, pace, împlinire
Ahoooo...ahoooo,
Cu pahare nu prea pline!
Voi cu mașini pe motorină
Schimbați-le pe benzină
Să n-aveți cumva surpriză
Și să nu intrați în criză
Pe drum să nu fiți primiți
Și de polițiști opriți
Să vă spună cu glas vouă
Schimb-o..sau ia una nouă
Vremurile-s schimbătoare
Grele pentru fiecare
Când alimentezi la pompă
Mai bine iți pui o plombă
Prețul zilnic se ridică
Bine la șofer nu pică
Să renunți tu la mașină
Mai bine te duci în mină
Alta nouă să îți cumperi
Și pe bani să nu te superi
Mai bine pe jos să mergi
Iar de poți chiar să alergi
Ahooo.....ahoooo,
Să ai grijă ce alegi
Hai la ei cu toții să strigăm
Să-ncercăm să îi forțam
Să reducă acciza la benzină
Să putem urni câte-o mașină
Iar de ne-or trata cu ură
Să-i tratăm cu urlătură
Multe ar mai fi de zis
Ce s-au strâns la numărat
Nici nu știu ce-i interzis
De rostit și prin urat
Așa că punct pun la urătură
Și mai spun cu a mea gură
Ahoooo....ahoooo
S-aveți bogății..în bătătură!
La anu și la mulți ani!
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.
Other poems by the author
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Azi cu poftă mănânc
Azi cu poftă mănânc,
Un suspin mai adânc,
Și-am să beau însetat,
Râu de lacrimi secat.
La desert am să-nghit,
Trandafiri ce-am privit,
Ca aroma lor dulce,
Între spini să mă culce,
Să răsar ca o mană,
Să mă dau de pomană,
Unui suflet sărac,
Veșnicia să-mbrac.
Voi sorbi și lumină,
Umbre stinse să vină,
Sătul să mă culc,
Sub stele ce curg.
Totu-i fad și anost,
Și ce foame mi-a fost,
Și meniul sortit,
Cu tristețe-i plătit.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Azi cu poftă mănânc
Azi cu poftă mănânc,
Un suspin mai adânc,
Și-am să beau însetat,
Râu de lacrimi secat.
La desert am să-nghit,
Trandafiri ce-am privit,
Ca aroma lor dulce,
Între spini să mă culce,
Să răsar ca o mană,
Să mă dau de pomană,
Unui suflet sărac,
Veșnicia să-mbrac.
Voi sorbi și lumină,
Umbre stinse să vină,
Sătul să mă culc,
Sub stele ce curg.
Totu-i fad și anost,
Și ce foame mi-a fost,
Și meniul sortit,
Cu tristețe-i plătit.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Sunt eu, numai eu…
Prăbușit undeva în abisul din mine,
Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii am închis-o spre tine,
Amorul visat strivindu-l din faşă.
Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,
Un cântec urlat se aude din iad,
Tortura îmi chinuie și ultimul gând,
Grotescul lumii îmi e camarad.
Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,
Precum un vulcan arunc priviri reci,
Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,
Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.
Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,
Alergătura îmi este calcifiată în os,
Dorm pe ruine de falnice ziduri,
Și privesc uneori, spre trecut, curios.
Lacrimi erup din ochiu-mi curat,
Trăirile avute cândva, se topesc,
Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,
Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.
Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,
O suflare de viață pogorâtă din cer,
Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,
Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.
Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.