Când fraţii…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Azi simt cum anii, ca o apă oarbă,

Îmi spală urmele din ce-am trăit,

Iar de sub tălpi pământul mă întreabă,

Ce nume poartă tot ce-am părăsit.

Pe câmpul mut al vechilor dureri,

Atârnă ceața ca un giulgiu pal,

Și parcă morții, risipiți pe nicăieri,

Își strâng tăcerea într-un lung semnal.

Sunt resemnat, și stau la marginea uitării,

Ca un străjer rămas fără hotar,

Cu tâmpla sprijinită-n țărmul mării,

Și respirația cuprinsă-n fiecare val.

Iar drumul meu, sub pași, se face rană,

Ca o scriptură scrisă încet, de mână,

Pe care o citesc tăcuți, din iarbă, anii,

Cu litere de umbră și țărână,

Și simt cum crește din tăceri cuvinte,

Ca niște muguri rupți din rădăcini,

Ce vă vor spune ce-am pus în morminte,

Și-am îngropat sub veacuri de rușini.

Căci nu doar morții dorm sub iarba grea,

Ci și tăceri pe care le-am zidit,

Iar timpul, ca un judecător, abia

Le-așteaptă glasul încă nevorbit.

De-aceea merg cu pașii tot mai rari,

Călcând peste-o memorie rănită,

Știind că-n urma mea răsar lăstari,

Din fiecare rană nerostită.

Unicul meu vis e să fim împreună,

Să trăim o dragoste nebună,

Dar tu dispari scuzându-te cu dibăcie,

Iar eu rostesc, lipsit de bucurie,

Iubito nu pleca ! Rămâi o veşnicie.

Îţi place să mă chinui ştiind că te iubesc,

Şi alta ca tine nicicând n-o să-ntâlnesc,

Vino minune … cu mine dragostea împarte,

Căci nimeni şi nimic nu ne va desparte,

Dar să nu fugi, te rog, rămâi până la moarte.

Nici nu clipeşti măcar la a mea rugăminte,

Îngheţi cu-a ta privire şi sufletu-mi fierbinte,

Te ştiu că eşti aparte cu spirit neuman,

Şi-a mea iubire a fost rostită în van,

De aceea te rog din suflet, rămâi. Măcar un an.

De mână amândoi o să zburăm prin univers,

Îţi voi cânta mii de poeme şi toate într-un vers,

Chiar de nu crezi din aştri îţi voi împleti cunună,

Iubindu-ne necontenit sub clar de lună,

Dar să nu pleci. Rămâi puţin. Măcar o lună.

Eşti numitorul comun a tot ce e frumos,

Dar alăturea-ţi roşesc ca un frate incestuos,

Mi-e teamă într-una că mă vei părăsi,

De-o fi să-ntâmple asta, eu nu voi mai trăi.

De aceea te rog iubito, rămâi, măcar o zi.

Vom merge chiar şi-n paradis,

Ne preschimbăm în îngeri şi vom trăi un vis,

Cu stele şi luceferi ne vom prinde-n horă,

Iar când dragostea afrodiziacă ne devoră,

Iubito … să nu pleci, mai stai o oră.

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Mereu sădesc semințe-n vis,

În sunetul tăcerii plâng,

Și în lăuntricul abis,

Emoții estompate strâng.

Înot ușor printr-o lumină,

În valuri albe rătăcesc,

Și simt că nu am rădăcină,

Aievea peste nori plutesc.

Sub taina nopții mă aplec,

Și-ți caut chipul printre stele,

Un dor prea greu și neîntreg,

Se frânge-n lacrimile mele.

Din palma visului culeg,

Un strop din tine, tremurând,

Să îl anim, să-l înțeleg,

Să-mi fie veșnic legământ.

Prin glasul vântului mă pierd,

Și-un cântec vechi se naște iar,

E șoapta ta… și o dezmierd,

Pe buza-mi dulce de nectar.

Sub cerul gol, rămân să scriu,

Pe-o stea ce tremură-n tăcere,

Căci te iubesc, și e târziu,

Iar să aștept, nu am putere.

Speram, în zori, din depărtare,

C-o să mă strige-un glas pierdut,

Dar timpul stinse acea chemare,

Și a rămas, la fel, ca la-nceput.

În fuga ta, mereu, ca o ispită,

Doar umbra mea te va urma,

Căci dragostea nu-mi e sfârșită,

Rămâne stea din steaua ta.

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...

Doar o mamă poate ști 

Cât îi sufletul de greu 

Când îți lași casa și traiul,

Când amâni îmbrățișări

De la dragii copilași

Care nu au nici o vină,

Pentru-n astfel de necaz.

Din cauza unor lupi in piei de oi

Ne obligă-n fel și chip 

Să fim slugi în țara noastră,

Să cerșim un trai mai bun.

Și când nu-ți rămâne 

Nici o șansă de izbândă,

Pornești grăbit printre străini 

Incercând să-ți stăpânești

Lacrimile împrăștiate 

Intre granițele toate.

Câtă suferință-n lume 

Pentru lăcomia unor lași !

Doar sufletul nostru știe 

Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.

-U.A-

Vă rog să vă  așezaţi la masă
Sunteți oaspeți mei
Vă voi ospăta cu  vorbe de taină
Din cupa vieții fără grimasă.

Pe-o tipsie voi pune lumânări,
Băutură, mâncare
Și poate o cafea
Ospătați-vă,viața-i un drum
Neîntreruptă și grea goană
Printre liane și trădări
Pustiul îmi este veșnicul  olum.

Împărtășanie din vin să beţi,
Spargeți de mine  paharul
Dar nu ciocniţi, fără urare
Să nu aud azi, ,,la  muţi ani,,
Sunt pregătită de uitare
Aniversarea-i fără ani.

Și când ospățul v-a  săturat
Nu călcaţi pe firimituri,
Nu călcați!..Mă doare
Sunt resturile  răbdării,
Cuvinte spuse și nespuse
Din zile mărunțite-n  țăndări.
…………………………….
Plecaţi! E noapte,jungla-i mare
Călătoriți-vă în voi cu voi
Lăsați-mă printre liane
Capcane, capcane,capcane …
Aniversarea? O resemnare.

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe multul bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

În hău ai izgonit  pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor cred nu puțin

Să văd cărarea spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Să simt tentații ,chiar și frica. 

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta să știi deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet doară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Ie doar albă ,cu bete și catrință

La orice sărbători astfel mergea

În trai decent ,multă credință

În amintiri te văd bunica mea.