Când fraţii…

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Bunicul era tot ce aveam mai drag

Era ca un far în întunericul vieții mele

Călăuzindu-mă prin orice furtună

În brațele lui mă simțeam ferit de rele

Și acum mi-amintesc chipul de altădată 

Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea

Era singurul meu refugiu

Când valul greutăților, mă lovea

Era ca aerul de primăvară

În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește

Acum doar focul dorului mă arde

Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este

Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu 

Să-i dăruiască veșnică odihnă

Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit

Însutit și înmiit

Eu odată am trăit,

Și încă mai trăiesc, 

În casa părintească, 

Unde mereu mă regăsesc. 

Acolo e minune, 

Acolo sunt amintiri,

Acolo este bine, 

Unde am avut trăiri. 

Grădini cu flori, 

Cu fructe și legume, 

Copaci și sus și nori, 

Sunt de toate sunt anume. 

Jucării și păpușele, 

Mingiuțe și mașinile, 

De tot acolo este, 

În casa părintească.

Locuim noi toți,

Mama, tata, sora și eu, 

Unde ne simțim mai bine,

Noi, familia noastră și mereu.

Aici se întâmplă doar minuni,

Aici mereu privesc,

Aici mă regăsesc, 

În casa părintească.

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...

Limba noastră cea română,

Limba întregului popor

Ce își are rădăcină

Dintr-un plai nemuritor.

Un izvor fără oprire

A unui neam nemărginit

Ce nu îşi are înlocuire

Pe acest pämânt sfințit!

Dulce limbă românească:

Limba mamei, grai matern

E o limbă dumnezeiască-

Pentru un patriot etern.

Să transmitem viitoarei generații,

Și să nu uităm întâmplător

Căsuţa cu acoperiş din paie

Şi mirosul pâinii din cuptor!

Floare eternă e limba maternă

Icoană a poporului sfânt

Ce durerea mereu ţi-o alină

Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.

Să porți cu demnitate

Ce strămoșii au clădit,

Și cu propria-ti capacitate

Tu să ai un merit vădit.

Când totu-i scrum și vremea se destramă,

Rămân doar versuri plânse peste noi,

Și-n zori de vis așternem val de ploi,

Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.

Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,

Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,

Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,

Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.

De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,

Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,

Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,

Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.

Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,

Când luna plină va pătrunde-n valuri,

Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,

Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.

Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,

Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,

Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,

Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.

Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,

Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,

Hai prinde-mă de mână și vino după mine,

Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.

În zori, când umbra se destramă,

Îmbrac în raze gândul meu,

Din roua viselor dau seamă,

Și-n suflet țin un curcubeu.

Pe ramul iernii pun veșmânt,

Din fulgi de dor țes nemurire,

Suflarea mea devine vânt,

Ce poartă urme de iubire.

Cu marea scriu pe stânci poeme,

În valuri pun un vechi refren,

Iar vântul spulberând alene,

Le șuieră ca pe-un blestem.

Și dacă timpul mă îngână,

Îl las să curgă lin, încet,

Iar fiecare clipă bună,

O țin la piept ca pe-un secret.

Așa-mi croiesc din ani cărare,

Prin noapte sorb un gând senin,

Și-n palma vieții trecătoare,

Rămân lumină și suspin.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Amintirea-mi ninge peste suflet,

Păsările-mi spun că mă iubești,

Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.

Ce frumoasă ești când iar nu ești,

Luna plânge întruna și suspină,

Stelele îmi spun că mă iubești,

Ochiul mi se scaldă în lumină.

Ce frumoasă ești când ești departe,

Dorul mi te cântă-n poezie,

Te iubește!...scrie într-o carte

Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.

Ce frumoasă ești în gândurile mele,

Adesea zbor cu ele înspre trecut,

Mi-am închis uitarea undeva sub piele,

Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.

Ce frumoasă ești când îmi lipsești,

Nu te mai întoarce niciodată acasă,

Păsările-mi spun că-mbătrânești,

Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

Dă noaptea afară din casă,

Și visul ascunde-l sub pernă,

Privirea spre mine o lasă,

În valuri să curgă eternă.

Stinge și focul din sobă,

Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,

Privirea învălui-o-n robă,

Și ține-o ascunsă când plânge.

Scoateți afară din casă și patul,

Dormi pe podeaua înghețată,

Carnea să-ți simtă oftatul,

Iar neantul durerea de fată.

Dă noaptea afară din noapte,

Și stelele fă-le mănunchi,

Rostește divinele șoapte,

Și cazi prăbușită-n genunchi.

Primește iubito lumina,

Și fă-te cum erai de frumoasă,

Leapădă-te azi de străina,

Ce te vrea a nopții mireasă.

Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,

Deși, e imposibil să-mi răspundă,

Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,

Că lumea toată parcă se scufundă.

Mă duc în fundul curții lângă geamuri,

Și plâng în fața nucului bătrân,

Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,

Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.

Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,

Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,

M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,

Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.

Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,

Nimica nu mai este așa cum el știa,

Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,

Se vinde pe tarabă la preț de mucava.

Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,

Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,

Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,

Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.