Nu sunt batrân

Pământul doarme sub grămada de regrete

Și dorul iubirii curge rosu pe petale,

Amintiri eterne cad azi de pe perete

Separând pe veci destine inegale. 

Urlă mâhnirea de neajunsul tinereții,

Eroic pe câmpul de bombe distrus

Salvarea o scriu cu lacrimi soldații 

La ultimul ceas de îngeri dispus. 

Dar ziua sfârșește cu ochii închiși 

Și prețul a fost doar păcate,

De dragul puterii sălbatic uciși,

Se zbat zeci de inimi curate... 

Degeaba se varsă în marea pieirii,

Căci premiul mereu a fost "moarte",

Voința de luptă rămâne acasă 

Să plângă un doliu aparte.

Nu s a întors nimeni la bietul băiat 

Doar scuza că "tata muncește",

Și viața întreagă rămâne marcat

Privind steaua ce strălucește. 

Scrisoarea de adio la cap de mormânt,

Aduce o mulțime de șoapte

"Iertare", rostește un singur cuvânt,

Sub cerul pe care l străbate. 

Trec anii pe lângă un suflet pierdut 

Și întreabă: "cine a fost oare?",

Pe cruce e scris: eroul căzut...

...Din grija iubirilor tale.

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

Din lume vreau ca să mă șterg,

Pe caii apocalipsei să alerg,

Să râd la o cafea pe Marte,

Citind Geneza dintr-o veche carte,

Apoi să sun din trâmbițe de înger,

Și să notez smerit pe foi de sânger,

Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,

Să-mi stea alăturea în Univers,

Să rup pecețile bucăţi, râzând,

Să-i văd pe cei rămași plângând,

Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,

Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,

Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,

Sfințită chiar de zeul Baal,

Și toate semințiile din lume,

Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Din umbrele rămase pe retină,

Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,

Căci port în mâini o toamnă clandestină,

Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.

Iar taina nopții ce veșnicia cere,

Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,

Tu ești un foc ce arde în tăcere,

Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.

Și vom pleca, când stelele apun,

Fugind de noi prin timpuri vinovate,

Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,

Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.

Din amintiri răzlețe, dezgolite,

Ți-aș naște lumea care îți lipsește,

Dar fiecare vis al meu se zbate,

Și fiecare pas, subit îmi împietrește.

Sub pleoape grele curge anotimpul,

Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,

Iar noi luptăm mereu cu timpul,

Dintr-un destin ucis cu apă vie.

Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,

În strălucirea unui trist apus,

E cântecul tăcerii ce cuvântă,

Un legământ ce încă nu l-am spus.

Rămânem două maluri de tăcere,

Pe râul care curge între noi,

Iubirea noastră, fulgeră durere,

Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Miroase versul a cerneală,

A smirnă îngerească poezia,

Cuvintele răcesc de umezeală,

Până se uscă-n vânt hârtia.

Miroase fulgul a troiene,

A foc și fum uscat, zăpezi,

Din țurțuri picură desene,

În care chipuri strâmbe vezi.

Miroase verdele a iarbă,

Iar frunzele a vârf și rădăcină,

Pământu-i gata ca să fiarbă,

În must de verde și lumină.

Miroase norul alb a ploaie,

Iar vântul slobod a furtună,

Dansând, umbrele se înfoaie,

Și plâng cu stropi pe lângă mână.

Miroase a toate împrejur,

Dar aș tocmi un crunt călău,

Să le închidă într-un vas obscur,

Să simt numai parfumul tău.

Cu ochii triști, cu glasul mut, 

M-afund în ruga cea creștină,

Ca duhul să îmi sufle-n lut, 

În loc de viață doar lumină.

Cu pasul greu și-mpovărat,

Îmi car crucea în spate, 

Iar ceru-mi pare mai uscat, 

Și parcă urlete-l străbate. 

Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,

Și zarea dinainte frântă,

În urmă las dâre de scrum,

Căci pasul îmi mai arde încă.

Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,

Nici pietrele nu cântă,

Ci doar tăcerea strigă-n plâns,

Durerea mea adâncă.

Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,

Voi fi cuprins de pace,

Când focul, îndârjit și viu,

În rug de gheață se va face.

În sânge-mi curge timpul irosit,

Ca o sentință dată fără vină,

Mă prăbușesc în trupul obosit.

Și dintre oase… văd lumină.

Noaptea îmi curge prin vene,

Somnul de mine se teme,

Taina-mi ascunde viață și moarte,

La fel ca-n sfârșituri de carte.

Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,

Visele-mi curg prin ochii subțiri,

De plictiseală beau iarăși cu luna,

Pustie și rece îmi vorbește întruna.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

Aprind temător lumânări de botez,

Umbra să-mi cânte un vals vienez.

Mă plec în tăcere sub cerul cernut,

Sub stele aflate la primul sărut,

Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,

Îmi cântă balada unui suflet târziu.

Din frunza uscată culeg un oftat,

E cântul ce-alină un chip întristat,

Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,

Aștept să renască din scrum trandafiri.

Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,

Invoc peste mine pe urmași și străbuni,

Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,

Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

De sete îl sparg... cuvintele curg,

Iar versu-mi dispare încet în amurg.

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.