Insomnii V

Vântul le știe pe toate,

Și taine, și vorbe urâte,

Le cară zilnic în spate,

Înspre lumi dispărute.

Minciuni, uneltiri, viclenii,

Toate aruncate în vânt,

Șuieră mai întâi în pustii,

Și renasc nefiresc în cuvânt.

Vorbe de duh și iubire,

De adieri, duios mângâiate,

Coboară precum o psaltire,

În inimi ușor flagelate.

Vântul le știe pe toate,

Blesteme întruna adună,

Când istovit nu mai poate,

Se-aruncă turbat în furtună.

Omule, oprește-ți mânia,

Alege-ți fiecare cuvânt,

Tu ești…respectând ierarhia,

Doar o vorbă aruncată în vânt!

Mai răscolesc câteodată prin trecut,

Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,

Acum cu sânge calm și glasul mut,

Eu zac între coperți cu ochii abătuți.

De multă vreme mă înec în versuri,

Și sunt salvat eroic de o rimă albă,

Și dorm ca un orfan prin universuri,

Cu stele și comete prinse pe o salbă.

De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,

Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,

L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,

Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,

Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,

Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

Între moarte și-nviere

Stau pe margine de gând,

Trec prin umbrele tăcerii,

Suflet viu, dar muribund.

Între vis și amintire,

Arde timpul nevăzut,

Crucile din cimitire,

Le simt pavăză și scut.

Dincolo de noaptea surdă,

Mă desprind de lut stingher,

Dar lumina mă refuză,

Rătăcind prin adevăr.

Și rămân o trecătoare

Între cer și întuneric,

Legănând în neuitare,

Tot destinul efemeric.

Între moarte și-nviere,

Sunt un râu ce curge lin,

Început și încheiere,

Spre un alt locaș divin.

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

Детский стон, эхом по дому,

Не плачь и не крик, молчаливое эхо.

Они и не знали что может быть по другому,

и к счастью дорога закрыта железною вехой.

и мать и отец, молчали вздымая руки,

Уничтожая детские годы.

Причиняя детишкам, адские муки,

Лишая их детства, любви и свободы.

Они уже давно не теряют слёзы,

и уже давно не просят пощады.

их поглотили детские грёзы,

Скоро погаснут их боли лампады.

I've learned of this warrior of sorts:

He plundered, killed and raped through lives,

He was the darkness to their lights,

And harnessed power over thousands more warriors

That conquered all, and won all fights,

And then he died.

And then there was a child with blue sky eyes,

Who ran the fields of joyful life,

Gathered the music, swept the sights

Of nature, to his own delight...

A love so pure, he sacrificed his own to save a monkeys life.

There's greater chance of getting lost,

When life is veiled by smoking ghosts.

The truth I seek is in plain sight

I feel it, as I realize that I am now and I'm alive,

With all these histories behind and all the prospects that contrive.

I feel a burn into my feet,

Like desert sand or new beginning;

And it propels my mind,

I storm into the Universe galore

Like Iron Man I pirouette through layers that rip all my flesh,

No armor for my cosmic quest,

Deep into the unfathomable, incomprehensible, unknown...

Of  yet another dreamer's world.

Mă simt puțin cam obosit
Și undeva ceva mă doare,
Încerc să scap de bisturiu
Și mă întreb ce-o fi...oare.

Mă uit în jur la cei bolnavi
Și văd că-i multă suferință,
Din ușă, doctorul ne spune
Nu disperați, aveți credință.

Purtăm în trupul nost' de lut
Dureri, nevoi, dar și speranța,
De-a fi, de doctori... vindecați,
Și Domnul să nu scurteze..ața.

Mă plimb pe hol în sus și-n jos
Pășind ușor printre-asistente,
Care glonț merg spre pacienți,
Pentru perfuzii și..tratamente.

Din stradă, se-aude o salvare 
Și-i văd ... semnalul luminos,
Înaintând alert printre mașini
Să nu rateze... timpul prețios.

Mă-ntind pe patul din spital
În așteptarea unui diagnostic,
Ce vine-ntr-un târziu, zicând
E-o rană mică pe-al tău colon
Ce duce, la un bun prognostic!