✨ Ochii de cristale 6. Dorința

Inima blestemată ce suspină, 

În ochii triști de cristale, 

Iubirea se înfrânge, iar durerea e divină, 

În visurile tale. 

Floarea amarnic plânge, 

Într-un vis de întuneric, 

Dorurile lăsate de melancolii se stinge, 

Iar chipul meu lin devine puternic.

• Of, nu mai plânge,
• Căci mă faci și pe mine să plâng, 
• Lacrimile tale se vor stinge, 
• Sub lumina mângâietoare ce alungă gamdu sâng. 

Picăturile de gheață, 

Ce-mi tremură gândurile și ochii de smaralde, 

Îmi îngheață tristețea adâncă, 

În pleoapele mele calde. 

Cerul blestemat îmi suflă adierea cântecului, 

Și durerea m-a înțepat,

Și se va topi când voi fi cu tine, 

Într-un vis nevinovat. 

Luceafărul auriu ce strălucește visele plumburii, 

În codrul dorului își învelește inimile azurii, 

În sufletele stinse de bucurii, 

Un amor al veseliei argintii cu fericirii. 

Stelele ce zboară în cerul argintiu, 

Unde visele împletite de smaralde, le știu 

Luceafărul cu părul de aur, 

Stelele mândre se ascund în faur. 

Dorința unde vreau să ți-o îndeplinesc zburând, 

În inima stinsă, surzând, 

În vise de cristale cântând, 

Visul amorului pentru luceafărul trist, plângând. 

Luna ce răsare pe cerul cenușiu, 

Într-un gând aprins, dorul e vișiniu, 

Diamantele dorului în luceafărul blaândeții, iubirea e purpurie, 

Destinele împletite sunt cu veselia plumburie. 

— O, dorință pură,

Ce răsari pe o culte tristă din natură, 

Du-te pe luceafărul auriu,

Să-mi îndeplinească visul azuriu. 

Copacii cu merele de aur se înveselesc, 

O iubire argintie ți-o citesc, 

În miresmele parfumate în cerurile cristaline 

Dorul luceafărului blând pleacă cu vise line. 

Durerea m-a străpuns,

Și dorul mă lasă, 

Și mă duce departe în vârful norilor, 

Spre tărâmul ei acasă. 

Cerul s-a închis de lumină,

Și zboară în ochii purpurii de smarald

Spre cerul albastru divin 

Cu chipul cald. 

În culmea dorului senin, 

Florile tac, iar codrul negru izvorăște,

Spre cerul vesel și lin, 

Spre câmpurile de cristale. 

Primăvară dulce, 

Care tu înflorești din tei, 

Și florile care răsar, să se culce, 

Lângă mila dragostei. 

Iarna se duce cu al ei gând, 

Și păsările ciripesc, 

Și se duc în văzduh, zburând, 

Spre vremurile îndepărtate. 

Ochii tăi de argint ce strălucesc, 

Și mintea ta se purifică în parfum, 

Și stele tale ce lucesc,

Se sparg în fum. 

— O, sufletul meu de primăvară,

De s-ar stinge în pustii,

Câtă suferință s-ar duce în povară,

La tristețea liniștii. 

Să merg cu tine, 

Mergând pe o rază de soare, 

Pe blândul luceafăr de sus,

Să fiu cu tine singur ca într-o închisoare. 

Pe universul primăverii, 

Lacrima ta plânge, 

Și o strânge la pieptul durerii, 

Amorul tău se înfrânge. 

Cuvintele mele se-nchid,

Și ochii  tăi s-au stins,

Și sufletul ei luminând, se deschide 

Geana ta de cristal s-a aprins.

Iarba răsare, natura se bucură, 

Florile cântă, iar copaci se-nveselesc,

Și ne acoperă într-o pătură

Spunând : noapte bună. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cometele zboară, stele cânt la vioară,

Ce-mi ating sufletul cel dinadins, 

Într-o sclipire amornică odinioară. 

Pe câmpul liniștii, 

Strălucește universul colorat, 

În parfumuri aromantice ale umbrei,

Galaxia m-a pictat.

Aripi de stele, raze de lumină, 

Ce mă cuprinde aurora dorințelor, 

Pe umbra speranțelor ce mă duce în cosmos. 

Gândurile întunecate se risipesc. 

Ochii de petale ce se purifică, 

Și s-a rupt visele iubitoare,

Căci natura galaxiilor m-a uitat,

Ce pleacă printre vise călătoare. 

Lacrimi de cristale, 

Universul m-a întunecat,

Pe cometele rupte și colorate în petale, 

Sufletul curat și stins m-a lăsat. 

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

Încântată

mâna-ti dulce

mi-o întinzi 

te-aş mângâia

în ea

un măr

(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)

Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?

Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot

Om1: Dar de ce nu poti?

Om2: Nu stiu.

Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.

Om2: NU POT!

Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!

Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.

Om1: Atunci...???

Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot

Om1: Incearca.

Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine

(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)

Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.

Om2: Vrei?

Om1: Te rog!

(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)

Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)

Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?

Om2: Scuze!

Sunt șofer pe camion,
unu mic nu de ăla mare,
n-am prelata nici oblon,
o platformă oarecare!

Nu am coarne de bizon
și nici faruri fără număr.
N-am sirene, doar claxon
și nici numele pe număr.

Gențile nu-s nichelate,
n-am aer condiționat,
pe uși n-am femei pictate,
și în cabină nu am pat.

N-am tacho modificat
și nu dau gaz peste optzeci.
Nu mă las supra-încărcat
și băut nu merg în veci.

N-am laptop, televizor,
nu am funk, sau frigider,
pe jos nu mi-am pus covor,
dar am ajutor din cer!

N-am facut un accident,
mașina nu mi s-a stricat,
nu fiindcă conduc prudent,
nu fiindcă sunt talentat!

22 de ani am fost
protejat mereu de sus
oricat am condus de prost
m-a ferit Domnul Iisus!

4. 07. 2017

Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.

Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Ca semnul ranirii a fost prea adinc

Ca sa nu-ti iei seama la asta

Si-atunci,ca un tigru atipit in amiaza

Ti-ai stins pleoapa peste taisul albastru

Pina la umbra lunga pazita de gene

Ca-ntr-o pasnica toleranta

Ca-ntr-o inocenta sfiala

Cum si el,tigrul, cotropit de amiaza fierbinte

Isi arata palma dezarmata, asezat in pinda

De la o vreme poate ca ti-ai luat seama

De la o vreme poate c-ai inteles

Vazind cicatricea de mare lauda

Care alunga grija anonimatului

Ca singura-i vindecare vine din mingiierea albastra

Netezita cu o soapta ,racorita c-o privire

Ca dintr-un izvor ascuns, uitat sub umbra amara

Asa rezemat in asteptare

Asa resemnat in acceptare

Cum si arsita zilei se lasa-n amurgul temperat

Iar greierii-n singuratate aseaza inserarea

Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,

Un vis rătăcit între noapte și zori,

Un om ce-și așterne pe file ușoară,

Povara tăcerii în vechi scrisori.

Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,

Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,

Și fiecare vers e o rană sau punte,

Spre-o clipă de cer sau o melancolie.

N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,

Doar inima plină de focuri nespuse,

Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,

Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.