Să fiu ca o taină...

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

În fiecare noapte în minte îmi încarc,

Copilăria toată cu jocurile sale,

Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,

Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.

Și drumul înapoi mă face ca să plâng,

Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,

Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,

Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.

Iar sunetul ritmat al roților pe șine,

Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,

Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,

Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.

Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,

Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,

Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,

Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.

Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,

Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...

Mă plimb pe străzile pustii

și caut pașii tăi în ecoul nopții. 

Parfumul ți-l simt, dar nu ești nicăieri.

Un vânt cald aduce mirosul tău

dintr-o altă vreme,

când râdeai fără să te temi

că timpul ne-ar putea pierde.

Îmi ating sufletul gol

și simt cum am pierdut ceva

ce nu știam că se poate pierde.

Și totuși, chiar și așa,

rămâne o urmă blândă,

care mă face să zâmbesc

în timp ce te caut, 

în toate colțurile mele.

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

Sunt... Singurătatea!

Frunza se zbate
în palma vântului –
tăcerea dansează.

Într-un fior
se topește lumina –
umbra ascultă.

Pasul rămâne
agățat de lumină –
noaptea respiră.

Șoapta se pierde
într-un val de uitare –
cerul tresare.

Întrebările goale
alunecă-n spațiu –
niciun ecou.

Chipul apune
în valuri de gânduri –
ochii visează.

Din umbra rece
răsare o rază –
cerul în mine.

Pasărea cântă
în brațele nopții –
ziua ascultă.

Se frânge clipa
în degetele vântului –
nimic nu mai crește.

Timpul s-a stins
în glasul tăcerii –
doar umbra mai plânge.

Stă la umbra unui nuc 

Bătrânul singur cuc;

Copiii plecați departe 

Să -si găsească rost și parte 

Îl sună din când în când,

Se vor revedea curând,

Îi promit cu strășnicie 

Și să nu -si facă impresie,

Că l-au uitat și părăsit,

Când în lume au fugit..

Bătrânul dă din cap și tace,

Privirea umedă și -o -ntoarce 

Spre casa rece și pustie,

Căci un singur lucru știe,

Că sunt vorbe deșarte;

La anul, tată, poate..

Ii sună cunoscut 

Și se -adăncește abătut

În amintirea de demult 

Să -i fie pavăză și scut

De vreme rea, ploioasă,

De -a lui soartă nemiloasă..

Se -ntinse -n pat, oftând 

Lângă câinele lui blând;

Ce suferința i-o alină

Și adormiră în surdină..

I

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia

Cu fața îndreptată către cer,

Pornii la drum a mia oară,

Picioarele odihnă-mi cer,

Că mersu-mi este ca pe sfoară.

Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,

Dar trupul revoltat se abține,

Mă-ntorc în el și calm îi zic:

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Popasuri fac doar în abisuri,

Întunecimi cu pasu-mi luminez,

Şi tot ce mișcă prin desișuri,

În mersul meu îi angrenez.

Mi-e lesne să m-avânt oriunde,

Dar sufletului nu-i convine,

Și-i zic prin respirări profunde,

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Escaladez și piscuri mari de gheață,

Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,

Doar gândul încă îmi mai este în viață,

Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.

Aproape când sublimul să-l ating,

Aud un urlet lung venind din mine,

Și-mi spuse înainte să-l conving,

- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!

mi se spunea că florile și bomboanele
conțin serotonină incapsulată
ca într-o pastilă pentru colesterol,
în ele s-a îndesat toată pasiunea lumii,
dar și banii de la fundul buzunarului.
 
vreau flori și
vreau bomboane dulci
așa de dulci, să ma doară dinții
să-i spun dentistului că am carii
pentru ca sunt prea iubită.
 
au uitat să-mi dea
sigur voiau, dar au uitat
nu?
că iubirea e o boală contagioasă,
o răceală de vară care
te enervează de mori

Poate m-am îmbrăcat prea gros..
 
oricum nu îmi plăceau lalelele
sau zambilele
sau ghioceii trecuți, că e martie deja
nu îmi plăceau oricum.
 
nu scriu cerând consolare
nu scriu să-mi plâng de milă
ci pentru că scrisul este floarea mea
zambila mea, ghiocelul meu
pe care o țin pe birou
și pe care o ud credincios.
 
la mulți ani celor care
nu au primit flori sau
bomboane prea dulci,
celor care deja au flori
domnind peste biroul lor
la soare.