Odată, atunci, undeva...

Noi doi am confundat iubirea

Cu o senzaţie sau cu ce vrei

Am gustat cu totul din alte fructe 

Numai nu din ale dragostei

Am confundat iubirea cu pasiunea

Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,

Tot aşteptam să-mi crească aripi

Şi din iubire să zbor.

Dar n-a fost iubire, a fost altceva,

Ceva trecător, nu înţeleg anume ce

A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"

Numai nu dragoste...

Am confundat iubirea cu o rătăcire

Ne-am rătăcit şi eu şi tu...

Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume

Dar nu a fost iubire...Nu!

Iubirea e altceva, e dumnezeire,

E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,

Iubirea e calea cea mai sfântă

Pe care doar o dată o urmezi.

Am confundat iubirea c-o simplă legătură

Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,

Am confundat iubirea c-un simplu joc

Care mi-a plăcut, dar care a trecut.

Am confundat iubirea cu un vis frumos,

Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat

Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit

Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!

Și mi-am dorit să fie adevărat 

Dar se pare că m-am înșelat, 

Îmi păreai perfect 

Sub orice tip de aspect.

Îmi vorbeai de oameni care mult grăiesc 

Dar nici tu nu pari mai înțelept, cum te slăvesc,

Construisem o clădire frumoasă 

Care s-a dărâmat la ultima pasă.

Crezi că e perfect

Iar totul se dărâmă încet ,

Ce a fost n-o să mai fie

Asta spun mereu și tot Îmi iau chirie.

Mai bine mai devreme decât prea târziu 

Tot ce e vechi se pierde-n pustiu,

Să iei o pauză de la tot ce te-a răzbit 

E-o alegere ce n-a ars și nu s-a risipit.

Iar cu încrederea muncim

Nu suntem făcuți toți s-o stăpânim ,

Crezi ca-i un basm?! Sunt doar povești 

Prințul pe cal alb are termeni regește.

Stau... Ascult Alternosfera

Mă gândesc la Marinela.

Și vreau să scriu o poezie

Despre a noastră drumeție.

A început tot c-o minciună 

Cum că iubirea este chioară.

Dar eu ne vedeam împreună,

Liniștind aceeași vioară.

I-am furat din ochi frumusețea

Și ea să fure ceva și-ar fi dorit

Căutând dezgolită tristețea 

Doar titre necitite a gasit.

Am învățat ca iubirea moare

Și recunosc, e vina mea.

Numărând in petale fără culoare

Eu n-o mai vreau deja.

Nu există sfârșit perfect

O să verific cand-oi fi bătrân.

Poate, când ceva începe 

Doar sfârșituri mai rămân.

Încet...ușor ușor 

Mă apropii iar de tine 

Ca frunza-n vînt, iubirea mea 

Zboară iar la tine.

Și mă strecor sub haina ta 

Simținduți pielea caldă 

Căldura și iubirea ta

În mine o să ardă.

În ochii mei se zbate-o umbră rece,

Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,

Iar timpul, ca un dor necunoscut,

Din rană mi se scurge și petrece.

Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,

Un vis uitat sub cerul de pământ,

Iar dragostea cu glasul ei plăpând,

Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.

Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,

Pe care timpul nu poate s-o mai coase,

Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,

Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.

Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,

Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,

Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,

Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.

Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,

Eu port în piept un strop de infinit,

Și amorul meu ce încă plânge risipit,

Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.

Mai lasă-mă moarte un pic,

Copiii sunt mici, cresc fără tata,

Nu vreau ritualul să-ţi stric,

Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.   

Mai lasă-mă moarte să stau,

Mama-i la pat şi-i bolnavă,

Am altceva la schimb să îţi dau,

Ia turma ce paşte-n dumbravă.

Mai lasă-mă moarte un timp,

Vreau cu ai mei să mă împac,

Îţi dau altceva ţie în schimb,

Ia de alături pielea de drac.

Mai lasă-mă moarte o vreme,

Am de păcate sufletul plin,

Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,

Ia-mi nefericitul destin.

Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame

Scriind îți pierzi umoru,

Căci te exprimi extrem de rău,

De aia nu te cheamă Scriitoru,

Ci, te numeşti Gurău…

Unui agronom

Pe al nostru agronom,

De-l întrebi de zarzavate,

Îţi răspunde pe alt ton,

Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.

Unui candidat

S-a dus la examen “moşu”,

De şofer, pe maşinuţă.

Dar, dacă a trecut pe roşu,

A rămas tot la căruţă.

Gospodina

I-am dat vecinei de la doi,

Cartea de Bucate odată…

Şi mi-a adus-o înapoi,

Jumătate feliată.

Unei badante

             a venit din Italia să-şi mărite fata

Venind acasă, fata să-şi mărite,

Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,

Fără măcar o clipă să ezite,

Îl prinse şi-l spălă la fund.                                                 

Visul unui tâmplar

Poartă diva o comoară,

Mândră blană, alb-verzui

Şi gândea aşa-ntr-o doară,

Cum să-i bată şi el un cui.

Onorariu

Un onorariu ieri eu am primit,

Pe munca ce o lună ţi-am prestat,

Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.

Concluzia: e-o sumă de rahat.

Unui soldat ce visează la o decoraţie

Am visat c-o albă stea,

Mi-a căzut, dintr-un consemn,

Peste piept, dar nu aş vrea

Ca să fie…post mortem.

Unor supăraţi pe epigramele mele

S-a făcut mare tam-tam,

Epigrame că am scris,

Unii din acelaşi neam,

S-au simţit, şi m-au proscris.

Amicului fomist

Toată ziua a ospătat,

Şi îmi spune cu sperjur:

-Eu de poftă am mâncat,

Că de foame eram sătul.

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.