Urme...

Am adormit pe partea ta de pat,

Și-n ale tale vise mă plimbam,

Dar brusc din somn m-am ridicat,

Că-n nici un vis, eu nu eram.

Mi-era păstrat doar colțul tău tăcut,

Un loc uitat sub perna ta rămasă,

Și mirosind parfumul tainic apărut,

Ți-am înțeles iubirea mincinoasă.

Mi-am strâns de pe cearșaf conturul stins,

Ca un străin ce nici n-a existat,

Iar chipul meu era cuprins,

În mii de vise ce le-ai refuzat.

Mă plimb prin noaptea-ți clandestin,

Un om ce-și caută perechea-n somn,

Și-n visul tău sunt practic un străin,

Și-absent, cu ochii larg deschiși adorm.

Și-atunci în mine s-a făcut pustiu,

Cu mintea- învăluită de regret —

Că poți visa un drum atât de viu,

Fără să-l treacă pașii mei încet.

M-am temut mereu de clipit,

nu de întuneric —

ci de pierderea unei frânturi

pe care doar ochiul deschis

o poate purta mai departe.

Când clipești,

dispare o parte din lume.

Poate chiar chipul cuiva

care a existat doar o fracțiune

și n-a apucat să fie salvat.

E o moarte măruntă,

fiecare închidere de pleoapă.

Și dacă în acea clipă

cineva ți-a oferit tăcerea lui —

n-o vei mai regăsi.

Așa m-am învățat

să privesc fără sfârșit,

chiar dacă privirea doare,

chiar dacă lumina

îți sapă cearcăne în suflet.

Clipitul e o trădare subtilă.

O absență scurtă,

dar uneori suficientă

să pierzi mâna care te ținea

pe marginea căderii...

De-aceea, te privesc.

Fără pauze. Fără răgaz.

Fiindcă între noi

sunt doar câteva clipe

până la dezastru.

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

S-au vorbit toamna și vântul

Să cutreere pământul

Să se asundă în pădure

Și tot farmecul să-i fure.

Sus în vârf de rămurele

Cântă în coruri păsărele,

Simfonie de culori

Te vrăjește până-n zori.

Dar un zvon de brumă rece

Fac ca frunzele,florile să plece,

Cântăreții triști se adună

Au plecat, ne fac din mână!...

Codrul plânge după ele

Noaptea-i neagră fără stele

Doar pustiul se așterne

Norii grei zăpadă cerne.

Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,

Prin fața casei mele,

Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,

Să poți veni cu ele.

Am să-l croiesc din vis și dor,

Din lungă așteptare,

Ca un covor multicolor,

Să ți se-întindă sub picioare.

Din rădăcini de chin și jind fierbinte,

Cărări am să-ncolțesc,

Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,

Să-mi curgă lacrimi când privesc. 

Și-n fiecare noapte, ca o punte,

Îmi voi întinde visul,

Iar pașii-ți lini, ca niște unde,

Să-mi mângâie abisul.

Iar de vei trece, fie și o clipă,

Prin oful meu, tăcut și nevăzut,

Voi ști că drumurile se-nfiripă,

Și ard în suflet, ca un dor tăcut.

Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,

Și vântul îți va șterge urma-n zare,

Am să-ți presor pe căi pustii, 

Din ochii-mi triști…mărgăritare.

Toată lumea renaște, eu simt că mor

Soarele strălucește, eu văd numai nor.

E primăvară, ar trebui să zâmbesc,

Eu însă ca o frunză moartă plutesc.

Ce stare absurdă de lâncezeală,

Ce suflet gol, înăcrit și pustiu

De ce la toți e primăvară

Iar la mine nu...de ce? Nu știu...

E de vină durerea, de vină ești tu

Că nu se topește zăpada cea grea,

Si ghioceii nu înfloresc

Si-n viața mea...

În loc de ei am doar frunze descompuse

În loc de triluri de păsări, am dor,

Afară e primăvară, la mine e toamnă

Si ploile toamnei prea tare mă dor...

Să poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare,

Amorul este singura salvare...

Tu preafrumoasa mea iubită,

Ai partitura simfoniei despre care fac vorbire!

Să fie vorba despre suferință și durere,

Ori despre boala fără vindecare,

Și despre omenirea cea căzută care moare?

Cu siguranță este!

De poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare

Și azi și mâine în toată vremea existenței noastre,

Ea este darul ce ne vine 

Și ne ridică din tristețea rece 

Căci Dumnezeu acum zâmbește!

(4 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Stii?..incă îmi e dor de tine, mai sper...

N-ai de unde sa stii, dar încă te astept,

Vreau nebunește să te văd și să-ti ofer,

Tot ce-am strâns în mine, în al meu suflet.

De as putea să mi te scot din vise,

Să te îmbrățișez pe un minut,

Și să te cert pentru cuvintele nespuse,

Sau pentru block-ul care prea mult a durut.

Ştiu..esti si tu om si ai priorități,

Si singur ti le definești pe toate,

Eu nu-mi doresc decat vreo 7 vieţi..

Măcar în una dintre ele să-ți fiu...prioritate. 

Nu pot să număr stelele până la urmă,

doar un lucru pe care-l știu bine,

este iubirea fără limite.

Amorul nu se compară

nici cu floarea,

nici cu cerul albastru.

AMORUL trăiește odată și de mai multe ori

cât noi iubim.

privind amorul în față 

deschizi noile părți,

ale lumii tale.

Focul tot întregului tău, 

este AMORUL ce arde,mereu în inima ta.

ochii tăi îți vorbesc ca dragostea,

drumul noilor sentimentele 

se deschid odată ce simți 

IUBIREA.

Autor:Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia (08.10.2024)