Urme...

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă. 

Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,

Chiar dacă-am fost din neam de faraon,

Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,

Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.

Nu mă interesează unde mă veți duce,

În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,

Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,

Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.

De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,

Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,

Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,

Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.

Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,

Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,

Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,

Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.

Ascult atent cum orele târzii, 

Se sparg de țărmul minții mele,

Ca niște valuri cenușii, 

Lovind tăcerea dintre stele.

Din când în când, câte-un fior, 

Îmi trece pragul ca o veste,

Că dorul tău, cel călător,

Mai rătăcește unde este.

Azi noaptea iarăși se va frânge, 

Sub greutatea unui gând,

Iar tu vei ști de ce tăcerea plânge, 

În tot ce n-am rostit nicicând.

Și poate-n ceasul cel din urmă, 

Când zorii vor lovi-n pereți,

Voi strânge noaptea ca pe-o turmă, 

Şi voi mâna-o înspre dimineți.

Atunci vei înțelege, poate,

De ce-am rămas mereu în prag,

Cu mințile de-un vis legate, 

În care-am încercat să te atrag.

Iar tot ce n-am putut să spun, 

Va sta în liniștea târzie,

Ca un ecou rămas pe drum, 

Dintr-o prea lungă gelozie. 

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

Pare că tot ce scrie,

tot ce simte

are legătură cu el.

O pură coincidență de sentimente comune,

necunoscute.

Îl vede…

El zâmbește.

Vrea să-l uite,

dar cei doi ochi căprui

o privesc

nu o lasă să-l scoată din sufletul ei…

Atâtea gânduri, atâtea întrebări,

Toate duc la el.

A uitat de sine.

Inima ei, întreaga, îl caută.

Va fi ea cea care va reuși să îi aducă fericirea?

S-a apropiat încet, timid

A auzit -șoptit-  un simplu: „Te iubesc!”

Atunci a înțeles tot ce părea de necrezut.

Așa e dragostea…

Я долго шёл к себе пустому, 
Я долго думал о судьбе.
Я знал не будет по простому,
и путь свой продолжал во тьме.

Я танцевал в кругу равнин,
Под мне противный звук гитары. 
и мне не быть в кругу своим, 
и мне не выйти из Сансары.

Я слишком сильно быть хотел, 
Освобождённым от проклятья, 
Но ведь проклятие – мой удел
и я уйду в круга обьятие

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

Sa pot timpul să-l întorc 

Înapoi sa te aduc,

Nu știu cât de mult as vrea 

Sa-ti arat cât m-a durut...

M-ai anulat în mii de feluri

Mi-ai rupt sufletu-n bucăți 

Zeci de cioburi strang si-acum

Au fost multe... sa adun...!

Mie mi-a scăzut puterea 

Nici măcar nu mai gândesc 

Sa iti vindec neiubirea

Nu-i văd rost să mai încerc...

Sa pot timpul sa-l întorc?

...Azi nu mai e o soluție. 

Nu vreau decât sa mai pot

Să ma pierd de orice emoție...

Sa pot timp cu noi sa am 

Cred ca nu ar fi de-ajuns...

...În gând incă te mai am

Tu ma vezi și... unde nu-s!

Dacă mâine mor,

Mor cu tine-n gând,

Preafrumoasa mea,

Cu chip îngeresc...

Știu că n-o să mor

Viata este dor,

Vasilica mea,

Cu ochi sclipitori,

Precum mii de sori

Si cu dulce grai

Coborât din Rai,

Te iubesc arzând,

Eu ți-o spun mereu

Cum să nu mai fiu,

Fără draga mea,

Veșnicia-i ea,

Vasilica mea !

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Și când dorul mă apasă

Și in suflet simt durere

Îmi pun un pahar pe masă

Și stau singura-n tăcere. 

Ochii mi se umezesc

Și mă cert din nou cu mine

Vreau însă nu reușesc 

Să mai fiu ca înainte...

Lacrimi îmi inundă fața 

Nu-i nimeni să mă aline

Când îmi văd paharul gol

Fără vinul de la tine...

Îl prind usor, e fragil

Plin, ar fi mai senin...

...Vinul tau, Soare

Paharul, Luna ce-l așteaptă...

Întoarce-te te rog...

Fii ca o rază vie!

Să stingem trecutul

Si orice mânie!

Dorul ce-l port

E sfânt jurământ!

Un foc ce nu moare

Ce arde-n cuvânt!