Despărțire

Amândoi am căzut într-o tăcere adâncă,

Ca doi naufragiați într-o mare de oglinzi,

Fiecare șoaptă era ca o lovitură în stâncă,

Ca o spovedanie continuă a doi suferinzi. 

Ne-am purtat dorința ca pe o haină ruptă,

Cu zdrențele sfâșiate de chin și uitare,

Am stat la un pas de prăpastia abruptă, 

Din negrul abis venind aceeași chemare. 

Am strâns urletu-n palme ca pe o rană,

Și-am tăcut, mistuiți de flăcări interne, 

Am lăsat la poartă două vieți de pomană, 

Dar timpul și praful peste ele se-așterne. 

În privirile plânse am adunat întuneric, 

Acum plouă de parcă cerul ne cere iertare, 

Sub noi, tot pământul devine mai sferic, 

Și plutim peste nori undeva lângă soare. 

Ochii mi se cufund adânc în orbite,

Când ușa întredeschisă o zăresc,

Văd pe alocuri urme prea grăbite,

Ce înspre drum deodată se opresc.

Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,

De-a lungul drumului ce-l tot privesc,

Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,

Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.

Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,

Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,

Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,

În casa cum se ruină ca de o boală.

Mă mistuie un foc pe dinăuntru,

Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,

Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,

În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,

M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,

Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,

Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.

Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,

Așa îți este trupul și ochii de argint,

În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,

Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.

Te cântă trubadurii în cântece de stradă,

Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,

Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,

Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.

Amurgul deja miroase a noapte,

În lună zeii cioplesc albe stele,

Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,

Ce-n tremur varsă lumină din ele.

Clopote, cu zgomot, mângâie norii,

Vântul scârțâie scândura-n gard,

Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,

Satul și valea se cufundă-n hazard.

Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,

Turmele dorm lângă brazi și izvoare,

Un cântec de fluier venit din hățișuri,

E scut și săgeată pentru lupi și mioare.

În case bătrâne lampa grabnic se stinge,

Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,

Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,

Pământul sub talpă-i freamătă a dor.

Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,

Păsări de noapte îi zbor dinainte,

Merg fericiți deopotrivă împreună,

Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.

Cu galbena-i față, luna pare obosită,

Cioplitul de stele se oprește spre zori,

Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,

Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:

-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,

De n-are iubire...mai bine să mori!

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

De ce îmi este așa de dureros pe suflet?

Că plâng cu lacrimi de sânge,

Am săpat cuiva groapa,

și singură în ea am căzut,

Sunt prea rea și am meritat 

Durerea să o simt,

Lacrimile să-mi curgă un râu,

Mă cert, mă sfădesc,

Și caut eu veșnic ceva,

Și din cauza caracterului meu, 

Sufăr și eu și ceilanți

Mă doare-n suflet, 

Din cauza cuvintelor spuse 

Nu la timpul lor.

Mă blestem singură pe mine,

Că trăiesc, și respir

Mai bine e poate să mor,

Să fiu în rai,

Să-mi văd ziua înmormântării,

Și sicriul meu ,unde

mâinele îmi stau una peste alta,

Buzele rosii,și reci,

Iar eu într-o rochie îmbrăcată.

Și în liniște să mor,

Nimeni să nu mai  știe.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,

Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.

Intr-un loc departe l-am îngropat.

Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .

Iarba a înverzit iar florile au înflorit,

S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.

Erau parfumate și frumoase,

Însă într-atât de mincinoase.

Erau așa mărețe și strălucitoare,

Însă atat de înșelătoare...

Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere

Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.

Le-am îngrijit și le-am udat 

Și să reziste le-am implorat.

Rugile mele au fost în zadar

Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.

Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,

Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins 

Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,

Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,

De flori albe amăgitoare,

Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.

Timpul repede-a zburat

Pe tine nu te-am uitat,

De durere n-am scapat,

Visele le-am spulberat

Dar nimic nu am uitat

Din ce tu mi-ai provocat:

O iubire la patrat,

O tristete ai lasat.

Pe suflet tu mi-ai pictat

Doar sperante,e pacat!

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

Visul - Curaj(impacarea cu sine)

Am alunecat spre mare
Si ma las dus de mister
Stiu ca doar acolo voi gasi
Linistea - sa pot muri..

Pe nisispul cald si moale
Pasii mei vorbesc timid..
Era singura ocazie sa mai fiu candva lucid

O durere apasatoare
M-a adus la orizont

Dar aici eu m-am trezit..
Totul parea diferit

Acea liniste macabra
M-a facut sa fiu invins
Un curaj in antiteza
Care s-a impregnat in vis

Te-am vazut in departare
Cum sclipeai..m-ai observat
Iti cerusem ajutorul
Dar tu nu, nu mi l-ai dat

Visul meu intunecat
Ce m-a dus spre alta "lume"
M-a facut sa tac..doar urme

E o poezie pe care am scris-o azi: tema(acceptarea)

Mă simt ciudat... nu vreau decât să dispar

Din viața asta... să uit tot ce-i legat de tine

Tot ce mi-ai spus, m-a epuizat moral

M-a lăsat fără chef de nimic și de nimeni.

Tot încercând să mă complac, să tac

Tot așteptând orice cu nerăbdare 

Mă tot distrug mai mult și cad

Și mă îndepărtez mai mult de soare.

Aș vrea doar... în uitare să cobor

Dar dorul încă mai caută umbra ta

... de câte încerc să uit mi-e dor,

De câte n-am putut uita...

Sa cad adânc aș vrea-n paharul plin

În parfumu-i dulce privirea tăioasă să-ți pierd

Atingerea să-ți simt in orice strop de vin

Sa uit c-o vreme am respirat c-un suflet defect.

Să cad să pot să spulber tăcerea grea 

Ca un Phoenix să renasc din cenușă și fum

Dar te întorci mereu ca un parfum

Din tot ce-am iubit si n-am putut uita...

Să cad, să mă ridic, să dispar din calea ta

Să nu-mi mai pun nicicând vreo întrebare 

Sunt rezultatul a tot ce m-a rănit cândva 

Creația unor tăceri apăsătoare....