Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 19 июня 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 469
Стихи из этой категории
Durere 2
🎤 gențiana zilelor noastre
"Un vis pus pe vers"
Am fost la un pas...de, reci îmbrățișări
Am fost la un pas...de, DA si NU,de reușită
Am fost la un pas ...de, nu-mi pasă
Am fost la un pas...de,hai lasă!
Am fost la un pas...de, scurtătura din viață
Am fost la un pas..de, totul sau nimic
Am fost la un pas...de, tortură,de dor
Am fost la un pas...de, mine cel de ieri
Am fost la un pas...de, ingerii din cer
Am fost la un pas...de, IUBIREA divina
Am fost la un pas...de, rugaciune și tihnă
Am fost la un pas...de, trup si oglindă
Am fost la un pas ...de, nevoi si placeri
Am fost la un pas...de,sa uit ce-a fost ieri
Am fost la un pas ...de, nevoia de mers
Am fost la un pas... de, un cui pus in lemn
Am fost la un pas ...de, râul blestem
Am fost la un pas... de, glasul patern
Am fost la un pas...de, glasul matern
Am fost la un pas...de, pașii pierduti,de trecut
Am fost la un pas ...de, regres prin "progres"
Am fost la un pas ...de,tine de eu
Am fost la un pas ...de, pantofi si de străzi
Am fost la un pas...de, a merge dinou
Am fost la un pas ...de, un sprint în careu
Am fost la un pas...de,a uita ...nu-s picioare să merg, ăsta -s eu
Am fost la un pas...de, un vis pus pe vers.
Florin Ristea
29.12.2023
23:50
30.12.2023
00:05
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Durere 2
🎤 gențiana zilelor noastre
"Un vis pus pe vers"
Am fost la un pas...de, reci îmbrățișări
Am fost la un pas...de, DA si NU,de reușită
Am fost la un pas ...de, nu-mi pasă
Am fost la un pas...de,hai lasă!
Am fost la un pas...de, scurtătura din viață
Am fost la un pas..de, totul sau nimic
Am fost la un pas...de, tortură,de dor
Am fost la un pas...de, mine cel de ieri
Am fost la un pas...de, ingerii din cer
Am fost la un pas...de, IUBIREA divina
Am fost la un pas...de, rugaciune și tihnă
Am fost la un pas...de, trup si oglindă
Am fost la un pas ...de, nevoi si placeri
Am fost la un pas...de,sa uit ce-a fost ieri
Am fost la un pas ...de, nevoia de mers
Am fost la un pas... de, un cui pus in lemn
Am fost la un pas ...de, râul blestem
Am fost la un pas... de, glasul patern
Am fost la un pas...de, glasul matern
Am fost la un pas...de, pașii pierduti,de trecut
Am fost la un pas ...de, regres prin "progres"
Am fost la un pas ...de,tine de eu
Am fost la un pas ...de, pantofi si de străzi
Am fost la un pas...de, a merge dinou
Am fost la un pas ...de, un sprint în careu
Am fost la un pas...de,a uita ...nu-s picioare să merg, ăsta -s eu
Am fost la un pas...de, un vis pus pe vers.
Florin Ristea
29.12.2023
23:50
30.12.2023
00:05
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Iarna din mine
Azi lupt cu frigul din mine,
Cu ierni ce încep să m-acuze,
Mă-ngheață geruri străine,
Și-mi crapă tăcerea pe buze.
Sub piele îmi urlă pustia,
Și-n măduvă-mi ninge ușor,
Nămeți îmi încarcă vecia,
Și tâmplele ninse mă dor.
C-un urlet de gheață mă strig,
Dar nu-i mântuire în glas,
Mi-e viața o haină de frig,
Și timpul un sloi ce-a rămas.
Simt trupul o scorbură albă,
Și sufletul – viscol cioplit,
Pe umeri mi-atârnă o salbă
Din gheață și foc netopit.
În mine e iarna cea mare,
Un secol de alb clandestin,
Și-n frigul ce-n mine răsare,
Apune un rece destin...
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Другие стихотворения автора
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Delir sufletesc
Suflă din neant un crivăţ câinesc,
Generaţia mea se risipă pe drum,
Cortegii funebre peste tot se zăresc,
Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.
Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,
Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,
Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,
Ceva realist, ceva omenesc.
Şi totul din jur îmi joacă o farsă,
Nevoit mă contemplu în ea,
Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,
Şi moartea mă aşteaptă după perdea.
Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,
În ochii ei nedumerit să privesc,
Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,
Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.
Insomnie
Umbra mi-a înțepenit pe ușă,
Râde luna din fântână,
Focul vântură plângând cenușă,
Până ziua încet se-ngână.
Noaptea molfăie o ziuă albă,
Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,
Pe ferestre îmi crește iarbă,
Gându-mi paște pe sub pat.
Mintea-mi rumegă o amintire,
Ochii mi-au făcut de treaz hernie,
Și citesc orbește din psaltire,
Despre îngeri, vis și insomnie.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Delir sufletesc
Suflă din neant un crivăţ câinesc,
Generaţia mea se risipă pe drum,
Cortegii funebre peste tot se zăresc,
Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.
Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,
Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,
Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,
Ceva realist, ceva omenesc.
Şi totul din jur îmi joacă o farsă,
Nevoit mă contemplu în ea,
Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,
Şi moartea mă aşteaptă după perdea.
Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,
În ochii ei nedumerit să privesc,
Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,
Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.
Insomnie
Umbra mi-a înțepenit pe ușă,
Râde luna din fântână,
Focul vântură plângând cenușă,
Până ziua încet se-ngână.
Noaptea molfăie o ziuă albă,
Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,
Pe ferestre îmi crește iarbă,
Gându-mi paște pe sub pat.
Mintea-mi rumegă o amintire,
Ochii mi-au făcut de treaz hernie,
Și citesc orbește din psaltire,
Despre îngeri, vis și insomnie.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.