Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 19 июня 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 479
Стихи из этой категории
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Cine ești?
Cine ești când nu te vede nimeni,
Când umbrele-ți dansează pe pereți,
Când gândurile-ți curg asemeni,
Poveștilor nespuse, așezate-n vers?
Cine ești când ziua se sfârșește,
Și noaptea vine, blândă, peste cer,
Când masca vieții se desprinde lin,
Și sufletul se pierde în mister?
Ești visătorul, cel ce-și scrie
Poveștile în taina serii calde,
Sau poate ești un simplu muritor,
Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?
Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,
O rază-n întuneric, fără nume,
Sau ești un fluture ce zboară,
Din floare-n floare, căutând comoară?
Cine ești când nimeni nu privește,
Când inima ți se aude doar în șoapte,
Când sufletul ți-e singurul prieten,
Și timpul parcă stă, uitat de toate?
Poate ești tu, cel adevărat,
În liniștea adâncă regăsit,
Un suflet liber, neîncorsetat,
De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.
Cine ești când nu te vede nimeni?
Poate răspunsul stă în liniștea ta,
În acele clipe rare și senine,
Când ești doar tu, și ești așa cumva.
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Cine ești?
Cine ești când nu te vede nimeni,
Când umbrele-ți dansează pe pereți,
Când gândurile-ți curg asemeni,
Poveștilor nespuse, așezate-n vers?
Cine ești când ziua se sfârșește,
Și noaptea vine, blândă, peste cer,
Când masca vieții se desprinde lin,
Și sufletul se pierde în mister?
Ești visătorul, cel ce-și scrie
Poveștile în taina serii calde,
Sau poate ești un simplu muritor,
Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?
Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,
O rază-n întuneric, fără nume,
Sau ești un fluture ce zboară,
Din floare-n floare, căutând comoară?
Cine ești când nimeni nu privește,
Când inima ți se aude doar în șoapte,
Când sufletul ți-e singurul prieten,
Și timpul parcă stă, uitat de toate?
Poate ești tu, cel adevărat,
În liniștea adâncă regăsit,
Un suflet liber, neîncorsetat,
De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.
Cine ești când nu te vede nimeni?
Poate răspunsul stă în liniștea ta,
În acele clipe rare și senine,
Când ești doar tu, și ești așa cumva.
Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Împărtăşania
La fel ca un caşalot din abisale ape,
Ce viaţa-şi duce-n hăul prăpăstiilor marine,
De unde după o vreme când sufocat aproape,
La suprafaţa apei iar după aer vine.
Aşa si eu din marea-mi cea plină de păcate,
În care al meu cuget atât de adânc ajunge,
Mai urc la Tine, Doamne, prin rugăciuni curate,
Să-mi primenesc fiinţa cu al Tău trup şi sânge.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Другие стихотворения автора
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Mai lasă-mă moarte…
Mai lasă-mă moarte un pic,
Copiii sunt mici, cresc fără tata,
Nu vreau ritualul să-ţi stric,
Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.
Mai lasă-mă moarte să stau,
Mama-i la pat şi-i bolnavă,
Am altceva la schimb să îţi dau,
Ia turma ce paşte-n dumbravă.
Mai lasă-mă moarte un timp,
Vreau cu ai mei să mă împac,
Îţi dau altceva ţie în schimb,
Ia de alături pielea de drac.
Mai lasă-mă moarte o vreme,
Am de păcate sufletul plin,
Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,
Ia-mi nefericitul destin.
Epigrame III
Afacere
A vrut afacere cu animale,
Şi-a făcut bugetul, planul,
Avea și actele legale,
Dar și-a pierdut subit...elanul.
Rătăcire
La muzeu o zăpăcită...
Rochie strâmtă, parfumată.
Eu o-ntreb: - Ești rătăcită?
- Nu, dar sunt prost-situată.
Spovedanie
I-a adunat pe toți să spună,
Că-i păcătos și stă să moară,
Şi-ar vrea să fie îngropat pe Lună,
Să-i fie țărâna... mult mai ușoară.
Orgoliu
Doi ologi se plac la nebunie,
Dar i-a cuprins treptat impasul,
Și stau așa de-o veșnicie,
Niciunul nu vrea să facă pasul.
Invitație
M-au invitat ai mei aseară,
Să vin și să iau masa...
Am fost, și n-a fost prea frumos,
Că acum mănâncă stând pe jos.
Grijă părintească
O cucă dintr-un pom verzui,
Ca orice mamă grijulie,
Își dorește c-al său pui
Într-un Ceas bun să fie.
Renunțare
Al meu unchi e cătrănit,
Fotbalului i-a-nchis ușa,
N-avea vlagă și-a slăbit,
Că stătea mereu pe Tușa.
Unui bețiv
Medicul urgent l-a internat,
Că iar băuse o supradoză,
Şi-a constatat că la ficat,
Culoarea nu e roșie, ci-roză.
Constatare
Vânzătoarele de la Carrefour,
Cu alura lor frumoasă,
Pot s-afirm, ba chia să jur,
Că sunt femei... de casă.
Lui Elon Musk
Elon Musk cu-al său harem,
S-au distrat mult la Damasc,
Și-n zori, toate în tandem,
Îl strigară… Elon Flasc !
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Mai lasă-mă moarte…
Mai lasă-mă moarte un pic,
Copiii sunt mici, cresc fără tata,
Nu vreau ritualul să-ţi stric,
Mai dă-mi câţiva ani, şi-apoi gata.
Mai lasă-mă moarte să stau,
Mama-i la pat şi-i bolnavă,
Am altceva la schimb să îţi dau,
Ia turma ce paşte-n dumbravă.
Mai lasă-mă moarte un timp,
Vreau cu ai mei să mă împac,
Îţi dau altceva ţie în schimb,
Ia de alături pielea de drac.
Mai lasă-mă moarte o vreme,
Am de păcate sufletul plin,
Îţi dau altceva la schimb, nu te teme,
Ia-mi nefericitul destin.
Epigrame III
Afacere
A vrut afacere cu animale,
Şi-a făcut bugetul, planul,
Avea și actele legale,
Dar și-a pierdut subit...elanul.
Rătăcire
La muzeu o zăpăcită...
Rochie strâmtă, parfumată.
Eu o-ntreb: - Ești rătăcită?
- Nu, dar sunt prost-situată.
Spovedanie
I-a adunat pe toți să spună,
Că-i păcătos și stă să moară,
Şi-ar vrea să fie îngropat pe Lună,
Să-i fie țărâna... mult mai ușoară.
Orgoliu
Doi ologi se plac la nebunie,
Dar i-a cuprins treptat impasul,
Și stau așa de-o veșnicie,
Niciunul nu vrea să facă pasul.
Invitație
M-au invitat ai mei aseară,
Să vin și să iau masa...
Am fost, și n-a fost prea frumos,
Că acum mănâncă stând pe jos.
Grijă părintească
O cucă dintr-un pom verzui,
Ca orice mamă grijulie,
Își dorește c-al său pui
Într-un Ceas bun să fie.
Renunțare
Al meu unchi e cătrănit,
Fotbalului i-a-nchis ușa,
N-avea vlagă și-a slăbit,
Că stătea mereu pe Tușa.
Unui bețiv
Medicul urgent l-a internat,
Că iar băuse o supradoză,
Şi-a constatat că la ficat,
Culoarea nu e roșie, ci-roză.
Constatare
Vânzătoarele de la Carrefour,
Cu alura lor frumoasă,
Pot s-afirm, ba chia să jur,
Că sunt femei... de casă.
Lui Elon Musk
Elon Musk cu-al său harem,
S-au distrat mult la Damasc,
Și-n zori, toate în tandem,
Îl strigară… Elon Flasc !
Nostalgie
Sub pașii grei, o lume moare,
În umbre prinse-n amăgiri,
Iar ochiul tău fără culoare,
Mi se topește tragic în priviri.
În palme-mi cad tăceri rebele,
Ce-au sângerat sub nopți târzii,
Din muguri vii îmi fac zăbrele,
Și-ți țes cununi de poezii.
Sub talpa mea vântul valsează,
Răni nevăzute cântă fără glas,
În ochiul tău lumina se-ntremează,
Și timpul stă, în veșnicul popas.
Suntem un foc ce arde fără teamă,
Din flăcări mii, planăm peste abis,
Iubirea noastră e iarăși în alarmă,
Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.
Nu pot...
Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,
Când fiecare zi avea alt nume,
Dar las tăcerea să îți spună ea,
De ce m-am depărtat de lume.
Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,
Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,
Să-ți amintească dorul din noi doi,
Și cum zburdam nebuni ca doi copii.
Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,
Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,
Ca un ecou ce intră în pământ,
Și-mi sfâșie prezentul din privire.
Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,
De-a te cuprinde iar, ca un păcat,
Dar timpul mușcă zilnic ca un câine,
Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.
Dar poate-n versuri vechi de altădată,
Vei regăsi iubirea mea fierbinte,
Și în cerneala ce încă nu-i uscată,
O ultimă chemare din cuvinte.
Când fraţii…
Când fraţii între ei nu mai cuvântă,
Se adună norii negri peste casă,
Pe a bătrână asta o-nspăimântă,
Şi încet, încet tristeţea o apasă.
Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,
Se întorc icoanele cu faţa la perete,
Şi-a lor păcate tainic le jelesc.
Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.
Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,
Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,
La casă i se crapă zilnic temelia,
Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.
Când fraţii se blestemă-n jurăminte,
De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,
Părinţilor le plânge crucea pe morminte,
Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.
Când sângele de mamă urând l-au diluat,
Iar inima încet, încet se împietreşte,
Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,
Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.