Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 19 июня 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 372
Стихи из этой категории
Frământări
Rugăciunile înălţate spre cer,
Le-am aflat îngropate-n pământ,
Sunt omul de paie, stingher,
Clădit din lut şi cuvânt.
Asist la naşteri suspecte,
Şi intru-n travaliu pentr-o idee,
Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,
Pierdute într-un spital, pe-o alee.
În mâini şi picioare port cuie bătute,
Dar nu îmi găsesc încă cruce,
Înaltul prelat cu idei preconcepute,
Anateme şi prescuri îmi aduce.
S-a lepădat şi universul de mine,
Foiala îmi intră ca o boală în trup,
Încep să cânt câteva imnuri creştine,
Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.
Mii de sihaştri se roagă în cor,
Chilii şi bordeie s-au luminat,
Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,
Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?
Visul!
Nu scriu să-mi arăt măiestria
Nici c-aș dori să fiu mare poet,
Și doar visez să-mi traduc visul
Fără vreun merit de-a fi profet
Și cine în viața asta păcătoasă
Nu își dorește visul împlinit?
După ce luptă dreaptă el a dus
Cu sine și cu cei ce i-au greșit
De când mă știu eu am visat
Să am aripi să pot să zbor,
De sus să văd și să-i salvez
Pe toți acei ce fără vină mor
Dar cum și visul e visare
Și ne sculăm dezamăgiți,
Trezit îmi zic că nu se poate
Ca om să-nvii pe cei muriți
Voi lăsa visul să mă-ndrume
Cât va rămâne în somnul meu,
Să nu greșesc în astă lume
Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!
Am să vă dau în judecată
Am să vă dau în judecată!
că ma-ți lăsat orfan într-o lume ciudată.
cu mamă îndepărtată,
strig la voi cu vocea îndurerată!
cu viața, aproape de tot subjugată
ma-ți lăsat în a voii soartă,
crudă, acră și sărat.
eu îmi ascund durerea mascată,
cu inima frîntă și fața curată.
vă urăsc a suta dată !!!
pentru răpire de tată,
pentru tinerețea asasinată,
pentru durerea împrumutată.
v-aș împușca pe toți de laolaltă!
ce viață urîtă,
O să mă dați în judecată!
UN FILON
Torn în amforă savoare
Să se adape ori și care
Din argilă , apă , lut
Eu mi-am costruit un scut
Nici nu stiu ce e pe afară
Viața mi-e interioară
Scormonesc mereu prin ea
De-o comoară poate-oi da.
O comoară , nu de arginții
Nici pietre prețioase .
Un filon ascuns în scris
Ca și viața mea-un vis .
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Frământări
Rugăciunile înălţate spre cer,
Le-am aflat îngropate-n pământ,
Sunt omul de paie, stingher,
Clădit din lut şi cuvânt.
Asist la naşteri suspecte,
Şi intru-n travaliu pentr-o idee,
Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,
Pierdute într-un spital, pe-o alee.
În mâini şi picioare port cuie bătute,
Dar nu îmi găsesc încă cruce,
Înaltul prelat cu idei preconcepute,
Anateme şi prescuri îmi aduce.
S-a lepădat şi universul de mine,
Foiala îmi intră ca o boală în trup,
Încep să cânt câteva imnuri creştine,
Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.
Mii de sihaştri se roagă în cor,
Chilii şi bordeie s-au luminat,
Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,
Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?
Visul!
Nu scriu să-mi arăt măiestria
Nici c-aș dori să fiu mare poet,
Și doar visez să-mi traduc visul
Fără vreun merit de-a fi profet
Și cine în viața asta păcătoasă
Nu își dorește visul împlinit?
După ce luptă dreaptă el a dus
Cu sine și cu cei ce i-au greșit
De când mă știu eu am visat
Să am aripi să pot să zbor,
De sus să văd și să-i salvez
Pe toți acei ce fără vină mor
Dar cum și visul e visare
Și ne sculăm dezamăgiți,
Trezit îmi zic că nu se poate
Ca om să-nvii pe cei muriți
Voi lăsa visul să mă-ndrume
Cât va rămâne în somnul meu,
Să nu greșesc în astă lume
Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!
Am să vă dau în judecată
Am să vă dau în judecată!
că ma-ți lăsat orfan într-o lume ciudată.
cu mamă îndepărtată,
strig la voi cu vocea îndurerată!
cu viața, aproape de tot subjugată
ma-ți lăsat în a voii soartă,
crudă, acră și sărat.
eu îmi ascund durerea mascată,
cu inima frîntă și fața curată.
vă urăsc a suta dată !!!
pentru răpire de tată,
pentru tinerețea asasinată,
pentru durerea împrumutată.
v-aș împușca pe toți de laolaltă!
ce viață urîtă,
O să mă dați în judecată!
UN FILON
Torn în amforă savoare
Să se adape ori și care
Din argilă , apă , lut
Eu mi-am costruit un scut
Nici nu stiu ce e pe afară
Viața mi-e interioară
Scormonesc mereu prin ea
De-o comoară poate-oi da.
O comoară , nu de arginții
Nici pietre prețioase .
Un filon ascuns în scris
Ca și viața mea-un vis .
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Другие стихотворения автора
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Întristare
Ai plecat și zile negre,
Pogorât-au peste mine,
Inima îmi stă de veghe,
Și întreabă despre tine.
Suferință ani de-a rândul,
Draga inimă îndură,
Și întreabă tainic gândul,
Unde e iubirea pură?
Ochii-s triști, izvor de lacrimi,
Alinarea lor e dusă,
Ard mocnit cuprinși de patimi,
După dragostea răpusă.
Pași se-ndreaptă tremurând,
Înspre geam precum o turmă,
Însă nu-i...și rând pe rând,
Se întorc pe aceeași urmă.
Toamna e acum târzie,
Frunza cade, tu plecată...
Luna îmi pare străvezie,
Sunt mai trist ca niciodată.
Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din sânu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.
Facere de bine...
Mă latră potaia din lanţ,
Hrănită cu carne din mine, mai dulce,
Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,
Mai bine-i făceam atuncea o cruce.
Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,
Pe băţul cel zvârl pentru aport,
Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,
Şi latră întruna a mort.
Mă latră potaia din cușcă,
Pe care-o înveleam când ningea,
Acum sare la mine și mușcă,
Atuncea pe mâini mă lingea.
Mă latră potaia, acuma căzut,
Şi sare precum un ghepard,
Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,
Vecinu-o hrănea printre gard.
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Întristare
Ai plecat și zile negre,
Pogorât-au peste mine,
Inima îmi stă de veghe,
Și întreabă despre tine.
Suferință ani de-a rândul,
Draga inimă îndură,
Și întreabă tainic gândul,
Unde e iubirea pură?
Ochii-s triști, izvor de lacrimi,
Alinarea lor e dusă,
Ard mocnit cuprinși de patimi,
După dragostea răpusă.
Pași se-ndreaptă tremurând,
Înspre geam precum o turmă,
Însă nu-i...și rând pe rând,
Se întorc pe aceeași urmă.
Toamna e acum târzie,
Frunza cade, tu plecată...
Luna îmi pare străvezie,
Sunt mai trist ca niciodată.
Resentiment
Întroienit sub pasul tău mă afund,
Și cad ninsori necontenit peste mine,
Sălbatic mușc din sânu-ți rotund,
Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.
Profund înghețat înspre tine eu strig,
Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,
Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,
Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?
Am nevoie de soare, de puțină căldură,
De incendii de dor dinspre inima ta,
Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,
Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.
Frumoasele veri sunt departe și reci,
Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,
Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,
Și gâfâi întruna precum o năpârcă.
Am visat muribunzi și apoi despărțiri,
Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,
Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,
Și iarna părea nefiresc că se-amuză.
Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,
Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,
Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,
Unde focul din piept mi-l voi stinge.