Ziarul, cine-l citește...?

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!

Bate mai des vântul 

Ca și dorul ce la poartă mă-asteaptă 

Atâtea zile fără de noroc 

Mă socoti din nou.

Vis ,dorință, cugetare 

Mă sfii pe un ton mai sus 

Dar cad,ca o frunză-n vânt 

Rămân cu dorul meu ,nebun.

Și inchisă-i lumina afară 

Sa nu ma atingă o clipa 

Să nu mă surprindă 

Cu ale ei critici fâstâcite .

Am fost copil,

Si nu credeam ca timpul trece.

Păsări albastre îmi erau visele,

Iubeam castelul de cleștar

Din lumina zorilor,

Si-’n vuietul Lumii

Mă auzeam strigat.

Mai târziu în viață,

Într-un sens giratoriu,

M-am contaminat

De umbra gândurilor.

De atunci, îmi caut sufletul,

L-am pierdut pe undeva

Mai aproape sau mai departe

De mine...

De atunci,

Nu mai pot trăi prezentul,

Acuzând inefabilul clipei

Că e doar pentru a ascunde

Trecerea ei...

De atunci,

Nu mai pot vedea

Ochii de smarald ai Frumuseții...

Am fost copil,

Si nu credeam că timpul trece...

Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta

Dintre cele anume de toamna

Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri

Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu

Anume aleasa-n zi fara plata

Dar sfirsita-n rataciri in padure

Ai putea spune ca dintr-o livada bogata

Asa lasata-n parasire

Ai putea minca si lua oricite mere vrei

Desi, peste toate, apasa intrebarea

oare cum si cine poate duce

atita culoare si vint

atita fum si praf

atita soare si cale

atita spaima si efort

atita grija si impacare

atita speranta si vise

In causul adunat al unor miini asa mici

Si reci

Din țărâna decadelor frânte,

răsare un trunchi încărcat cu amintiri,

de istorii luptate și învățate pueril.

Cu lăsate și căzute crengi,

el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,

gata să se clatine

și să cadă la pământ.

Sorbirea asfințitului aclamă

această ultimă vedere a unui simbol măiastru,

ce a purtat cândva pe coroana sa

povara unui întreg cer,

iar uliii, un soi de îngeri păsărești,

vin să își ridice vechea șezătoare

în locurile de veci.

Iar când cu o ultimă mijire de claritate

piere și galbena zi,

unde a stat el odată

acum parcă se arată, timidă,

o crăiță încununată cu nimburi viorii.

Lunecă-n noapte

Luna ușor,

În brațele tale

Eu caut amor.

Zumzăie greieri

Plini de uimire,

În brațele tale

Eu caut iubire.

Scapără stele

Purtându-și făclia,

În brațele tale

Eu simt veșnicia.

Somnu-ți înalță

Vise regale,

Eu caut întruna

Brațele tale...

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n ștreang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

Plouă întruna de un veac,

Ba plouă chiar de sub pământ,

Natura nu-și mai află leac,

Iar Domnul nu mai face legământ.

Mi-e ochiul ud și în orbită,

Iar inima în piept stă inundată,

Mi-e udă pâinea de pe plită,

Iar apa din fântână e udată.

Un nor în curte îmi pare că se joacă,

Că apa-i cățărată în copac,

Iar soarele e dus ca să petreacă,

Căci umbra îmi e moartă de un veac.

Din apocrife aflu cum era uscatul,

Cum soarele zâmbea la răsărit,

Iar mama cred că a mușcat păcatul,

Căci plouă chiar de când m-a zămislit.

Și plouă întruna de un veac,

S-au înecat în valuri toți eroii,

Și-aud o știre de dincolo de lac,

Că moartea-l caută pe fiul ploii.

Din zori tot plouă neîncetat,

Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,

Mă plimb pe uliţa din sat,

Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.

Trec ani în stoluri peste mine,

Se lasă vreme rea şi-n trup,

Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,

Şi urlu lung la viaţă ca un lup.

Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,

Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,

În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,

Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.

Cârcei de holbură se caţără pe uşă,

În curte iarba îmi întunecă fereastra,

Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,

Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.

Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,

Acasă n-au mai fost de ani şi ani,

Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,

Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.

Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,

Că am sfârşit cu inima mâhnită,

Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,

Pe prispa casei aproape prăbuşită.

Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,

Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,

Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,

Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.