Am fost copil...

Mai răscolesc câteodată prin trecut,

Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,

Acum cu sânge calm și glasul mut,

Eu zac între coperți cu ochii abătuți.

De multă vreme mă înec în versuri,

Și sunt salvat eroic de o rimă albă,

Și dorm ca un orfan prin universuri,

Cu stele și comete prinse pe o salbă.

De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,

Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,

L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,

Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,

Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,

Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

,,Floarea albastră,, am citit
Floare albastră am iubit
Floarea albastra-nmugurit
Floarea albastră….
Vântul crud te-a legănat
Vântul crud te-a despuiat
Vântul crud mi te-a luat
Vântul….

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

O poetesă înseamnă să fii:

Un autor comic , aventurier,

În care se obțin scene amuzante,

Inspirații nu mai trebuie să cer,

Desigur e grozav mereu,

Să creez ceva doar eu,

Poeme,proze, poezii,

Uite ce înseamnă să fii.

Piatră peste piatră am pus,

Ani și ani,

Si-apoi am cântat

Nemurirea zidului,

Izbânda perseverenței,

Si-am fost fericit...

Dar timpul a râs în hohote,

Si mi-a șters zidul,

Ca marea,

Urmele pașilor de pe nisip...

Stau și-ascult...

Doar vântul îmi vorbește,

El mi-e prieten cât sunt iară singur.

Stau și-ascult,

Doar foșnet de pădure,

M-am îndepărtat din nou

De lume...

Din nou,doar pașii tăi

Trec tăcuți printre clipe,

Purtați de fluturi albi

Care bat din aripe...

Din nou cu tine-n gând

Stau și-ascult glas de ape,

Din nou mă mai mint

Că ești aproape,

Si iar stau pierdut de timp

Ca o floare de pe câmp,

Care-așteaptă roua zorilor,

Pradă speranțelor...

............................................

Pe cărări ce-au fost,

Vremea e târzie

Si tristeți de toamnă

Rătăcesc,

Ochii tăi de-ntreb

Spun ca mai iubesc,

Unde ești ??...

Să te caut, iar pornesc...

Nu plânge,îți promit:

Că vom trăi clipe de fericire,

Că vom alerga desculți prin rouă,

Că ne vom da din nou,

Pe topoganul tinereții

Că vom îmbrăca din nou,

Haine de sărbătoare,

Si vom defila prin lumină,

Că ne vom roti de mână cu Primăvara

Între florile fericirii,

Că sufletele vor fi descătușate,

Si vom zbura până departe,

Că ceasul va sta,

Si ne vom privi în ochi ...orcât...

.....................................................

Nu plânge,îți promit...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

De la înserat,

Valurile se înălţau

Până dincolo

De Trece-Zi,

Iar eu,încercam să ajung

Cât mai aproape

De Chiamă-Lună.

Stelele,cocoţate sus,

Nu aveau frică

De Atinge-Marea

Şi plecate să se întalnească

Cu Miază-Vânt,

Aruncau în urma lor

Scântei îndepărtate.

Liniştea se auzea peste tot…

Linişte-'n valuri…

Dragoste-'n flori,

De Regina-Nopţii îmi amintea,

Şi cercuri de apă

Sub stelele boltă gândeam…

Ecoul, punea stavilar

Peste Ochii-Lumii

Şi, spărgând valurile,

Stiga spre începuturi:

--Copil de vânt

Cu umeri goi

Şi pielea fină,

Ai uitat zilele roz!!!???

De nicăieri ,

Se auzea în sparte unde...

Ceva nelamurit,

Împrăştiind mozaic în sclipiri,

Iar valurile se înălţau

Iar şi iar

Pâna dincolo

De acuarelele

De la Trece-Zi….