ANUL NOU

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

Plămânii scuipă întruna promoroacă,

Și-nghit la prânz forțat câte-un ghețar,

Mi-e noaptea și mai lungă parcă,

De când în ochii tăi, înzăpezit apar.

Mi-a înghețat și îngerul pe umăr,

Și nimeni cum e bine nu-mi șoptește,

Trec urși polari puțini la număr,

Și văd zăpada cum în urma lor albește.

Aș da un urs pentr-o cafea fierbinte,

Și-un înger înghețat pentr-un culcuș,

Aștept pe o banchiză o focă să m-alinte,

Cu labele întoarse sub formă de căuș.

La Pol spun vorbe reci pământului turtit,

Și pescuiesc la copcă citate despre viață,

Și-aștept iubita mea profund înzăpezit,

Să vii să mă salvezi c-un spărgător de gheață.

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.

"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:

Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!

Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!

Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?

...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -

De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"

***

Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.

El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.

Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,

Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:

Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,

Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...

Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,

Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.

***

Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații

Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:

Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,

Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.

E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,

C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,

Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,

Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,

Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -

Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,

Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,

Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,

Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,

Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.

...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:

Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.

Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:

Un ecou prelung de plânset în azilul adormit

Se înalță și izbește disperat pereții suri,

Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.

Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,

Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -

Actele de caritate ale mândrelor elite,

Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.

E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,

Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...

Pălpâirea muribundă a luminii din salon

Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,

Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase

Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,

O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,

Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.

Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,

Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.

Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,

Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.

Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,

Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.

Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,

S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.

A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau

Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!

Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,

Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?

Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,

Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.

Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,

Udă și descumpănită ca sirena în năvod...

Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -

Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:

Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,

Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.

Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:

Din văzduh o arătare cu alură păsărească

În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -

"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".

Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,

Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,

Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,

Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.

Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,

Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,

Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,

Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.

Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,

Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.

Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu

Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:

Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar

Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,

Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,

Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.

"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care

Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?" 

E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,

Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...

("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:

L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")

Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească

Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.

Numeroasa compensare a copilului pierdut

Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...

Mos Craciun,din tara lui,

Tara si a renului,

Impreuna se gandesc,

La darurile ce ingramadesc.

Pe o sanie cu talpi late,

Cu loitrele indreptate,

Catre luna ,catre stele,

Catre casele si visele,

Copiilor din departari,

Care asteapta ganditori,

Cu ochi pe ferestre,

Sa apara dupa creste,

Mosul cu sania lui,

In urma renului,

Plina cu daruri multe,

Pentru copii de la munte.

Pentru copiii de la campie,

Care asteapta o sanie,

Sa intre in satul lor,

Pe drumul,talangilor.

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Pe uliuta satului,

Pe sub umbra nucului,

Trec in sir joianele,

Precum margaritarele.

Vin in urma lor copii,

Bucurosi urmand flacaii.

Joianele nu mai au rabdare,

Sa ajunga la pajistea cea mare.

La pasune cand ajung,

Doua dintre ele se impung.

Si privesc foarte mirate,

Cateva joiane baltate.

Iarba de pe suat,

Numai buna de mancat.

Indemnul joianelor

La masa necuvantatoarelor.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Tarlale,lanuri pline,

Joiane pe coline.

Combine stau in asteptare,

Sa intre la treierare.

Pomii au roade bogate,

Viile sunt imbelsugate.

Gradinile sunt pline toate.

De  legume inca necoapte.

Combine sunt pe tarlale

Se umplu hambarele

Cu recolta cea bogata 

Din toamna sateptata.

Copiii asteapta cu bucurie,

Culoarea fructelor aurie,

Strugurii o sa fie copti,

Peste  zile si nopti.

Dealuri,campii,tarlale,

Livezi,vii,gradini,

Sunt pline toate,

De recolte bogate.

Soarele cald,cerul senin,

Apele curg la vale lin.

Printre recoltele bogate,

Si satele imbelsugate.

Cu oameni gospodari,

Si dorinta copiilor scolari,

Pe carti sa citeasca,

Si mari sa  crescs.

Pe  ogoare sa munceasca,

In livezi sa trudeasca,

Din vii sa culeaga,

Teascurile sa mearga.

Toamnaa sa vina mereu,

Precum un mare arhiereu.

In haine bogate,

In cosuri cu de toate.