Singuratic pe pământ

Doru de acasa  doru ma arde in fiercare zii  cand famlia e departe nu sunt aici râste pierdute glasuri ce dor imi strang inima intr un singur fior  Famlia este acasa este loc sfânt  si blând unde dorul se frange se stinge unsor  cântnd  brațe ce imbraţiesza ochiii ce stiu sa ierte in famlia găsesc  tot in inimna ma astepta

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Să vă spun ce mi se-ntâmplă,

Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,

Despre ea ce-mi este dragă mie,

Și cum îmi dă emoții a mea Marie

Dimineața mai greu se scoală,

Parcă-i atinsă de vreo boală,

Pe furiș ușor deschide ochii,

Pregătită e de-a face șotii

În fugă mare spre bucătărie,

Să încălzească la cuptor lipie,

În grabă, iute o cafea își face,

Mai diluată, că așa îi place

Cum timpul trece, nu prea așteaptă,

Nici chiar pe ea, fată cu judecată,

Grăbită se-ndreaptă către duș,

Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș

Acum cred c-ați înțeles mai bine,

De unde necazul vine spre mine, 

Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,

Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,

Aud din ușă cum dușul se oprește,

Și-s bucuros că fata se grăbește,

Dar vai, nimic nu este-adevărat,

Că după duș, are ceva de aspirat

Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,

Și simt cum nervii îmi plesnesc,

Cobor ușor pe trepte la garaj,

Ducând în màna zilnic un bagaj

Pornesc rapid motorul, cald să fie,

Pentru a mea scumpă, dulce soție,

Consum destul de multă motorină,

Pâna ce intră Marce în mașină

Calc apăsat pedala, accelerez,

Mai am un pic până să delirez,

În trombă la serviciu noi plecăm,

Să prindem condica și să semnăm

Parchez mașina, coboară Marce,

Și mâța-mi sare printre picioare,

Sunt pregătit pisica s-o servesc,

Cu o conservă, că altfel o pățesc

Abia acum eu spre birou pot merge,

Când mâța botul tacticos și-l șterge,

Și Marce mulțumită intră-n laborator,

Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor

....................................

Seara tot timpul după ora cinci,

Când termin cu mâncarea la pisici,

Marce îmi spune pe un ton domol,

C-ar vrea un picusor și pe la Mall

Degeaba spun, mă doare un picior,

O stiu că nu renunță prea usor,

Așa că la cumpărături grabnic o duc,

Sperând că cina de la șapte, poate apuc

Nu vă mai spun povestea după șapte,

Când eu prin casă vorbesc în șoapte,

Că ea la telefon începe să vorbească,

Și tare greu îi vine să se oprească

Ceea ce eu acum v-am povestit,

De-a lungul vremii pe mine m-a călit,

Și-am înțeles...capul este la mine,

Dar gâtul e la Marce și-l

mișcă....cum îi convine!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.