Стихи из этой категории
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Другие стихотворения автора
Aripi de foc
Aripi de foc
S-au nascut
Dintr-o flama de iubire
Si tu sufletul mi-l alini.
Ma imbratisezi, ma saruti
Iar inima mea arde
De parca ar fi prima data
Cand iubesc.
Daca flacara nu se va stinge
Promite-mi sa ramai mereu
Asa cum esti tu
Bland, elegant si iubitor.
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
Aripi de foc
Aripi de foc
S-au nascut
Dintr-o flama de iubire
Si tu sufletul mi-l alini.
Ma imbratisezi, ma saruti
Iar inima mea arde
De parca ar fi prima data
Cand iubesc.
Daca flacara nu se va stinge
Promite-mi sa ramai mereu
Asa cum esti tu
Bland, elegant si iubitor.
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
Aripi de foc
Aripi de foc
S-au nascut
Dintr-o flama de iubire
Si tu sufletul mi-l alini.
Ma imbratisezi, ma saruti
Iar inima mea arde
De parca ar fi prima data
Cand iubesc.
Daca flacara nu se va stinge
Promite-mi sa ramai mereu
Asa cum esti tu
Bland, elegant si iubitor.
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.