Voi încerca să revin

Super calificat

Să promovezi, ai fost la un concurs,

Şi diplomele ţi le-ai etalat în grabă,

Dar când la întrebări ai fost supus,

Acestea au început instant să ragă.

Super calificat

Diplome ai adunat duium,

Şi te lauzi peste tot cu ele,

Dar valoarea lor? Ţi-o spun:

Trei lulele, trei surcele.

Unui cuplu gay

Se certară seara toată,

Dar tăcu într-un final,

Când brunetul îi arată,

Cum să faci ceva b-anal.

Boala sau jignire?

Făcui iar analize medicale,

Și am trimis la doctor fata,

Iar el i-a spus fără taclale,

Vezi ce faci, că e Prostata.

Interviu

S-a pornit, spre a convinge,
Zeci de diplome s-arate,
Însă foarte rău se-ncinge,

De-l întrebi ceva din carte.

Unui jandarm

Beai lapte cu mult șarm,

Şi ţi se părea plăcut…

De când te-ai făcut jandarm,

Îl servești…numai bătut!

Hoţia astăzi

De spui că-s hoţi, că au furat,

Vei fi damnat pe viaţă,

Că astăzi cel ce fură e stimat,

Iar păgubaşul e considerat paiaţă.

Mariaj

În tinereţe când o curta,

O numea: regina mea,

Dupa ce nunta s-a dus,

I-a cam devenit supus.

Unei supraponderale

Nu mai face sport, te rog,

Chiar opreşte-te din muncă,

Pentru noi eşti ca un drog,

Când transpiri, miroşi a şuncă.

Lui M.I.Quintus

          turnător la securitate

Epigramist cu multe vicii,

Cu vorba stearpă şi tocită,

Doar când îşi turna amicii,

Devenea mai ascuțită.

Lui M.I.Quintus

Venerat în PNL,

Senior în CDR,

Acoperit de PSD,

Turnator la PCR.

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

Dumnezeu a dăruit,

Pentru ai lumii toţi copii,

Un cadou nepreţuit,

O dulceaţă a inimii.

El a rânduit să fie,

Acest dar sfânt, îngeresc,

Vieţii noastre temelie,

Şi acoperiş ceresc.

Cum să-I spună acestui dar,

Se gândea profund, cu teamă,

Dar un înger de copil,

Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!

               de Hristian Ştefan Trofin

De-atâta zile ploaia curge, 

Pământu-i pân' la lut în apă, 

Nor pe nor încet se mulge, 

Iar cerul e secat și crapă. 

Se-aude-n streșini plâns de apă,

Un ritm adânc, aproape mut,

Ca o chemare ce îngroapă,

Hotarul dintre viu și lut.

Iar eu privesc cum timpul curge,

Prin ochii tulburi ai fântânii,

Și tot trecutul mi se frânge,

În locul unde-au pătimit străbunii.

Și poate ploaia nu e plânsul,

Ci mâna rece-a unui legământ,

Ce spală-n toate neajunsul,

Ce l-am purtat cu toții pe pământ.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

În văzduh se aude-un cânt,

Dar nu-i pasăre, nici vânt,

Parc-o harpă uriașă,

Plânge-o viață pătimașă.

Curge lin o doină veche,

Sunet straniu, nepereche,

Tot ce mișună se-ntreabă,

De ce zbor îngeri în grabă?

Imnuri plâng deodată-n cor,

O priceasnă despre dor,

Numai eu nu mă frământ,

Fiindcă știu de acest cânt,

Urcă-n sus la Dumnezeu,

Dezrobit sufletul meu.

M-a îmbrățișat cândva, 

Un trup înalt și imperfect. 

Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.  

Mi-a lasat iubire temporară la pachet.

Ochii căprui care îți amintesc de cafea, 

Îți spun un " Te rog,  nu pleca " 

sa fi vocea, și respirația

Bătăile inimii și speranța... 

Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.

Era atât de mic în ochii mei, 

Dar atât de mare-n inima mea,

L-am desprins dintr-o bucată

Și-a plecat de tot din lumea mea.

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

În noiembrie, am fumat prima țigară,

Probabil ieftină, nu a durut cum mă așteptam să doară.

Dar totuși, a avut un efect profund,

De-atunci, nu am mai fost ce credeau ei că sunt.

La început, nu am știut să recunosc,

Spuneam că s-a întâmplat și că nu are rost.

Dar inima îmi dicta altceva,

Ești la pământ, copilă! Dar te vei ridica.

O țigară, două, recunosc,

Trăgând adânc în piept, mințind că are rost.

Un val de remușcare, dar și eliberare,

Simțind că m-am pierdut, deși știam unde eu sunt.

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.