Voi încerca să revin

Că-i prieten, că-i dușman

Care-i diferența man?

În final toți te vorbesc

Pe la spate te lovesc.

Bate mai des vântul 

Ca și dorul ce la poartă mă-asteaptă 

Atâtea zile fără de noroc 

Mă socoti din nou.

Vis ,dorință, cugetare 

Mă sfii pe un ton mai sus 

Dar cad,ca o frunză-n vânt 

Rămân cu dorul meu ,nebun.

Și inchisă-i lumina afară 

Sa nu ma atingă o clipa 

Să nu mă surprindă 

Cu ale ei critici fâstâcite .

Fii tu vesel,

Nu fi trist.

Bucură-te că trăiești,

Bucură-te că în satul  natal locuiești.

Tristețea într-o parte,

Veselia e prezentă.

Când e totul bine,

Și totul se primește.

O noutate bună te înveselește,

În ochi lumina-ți strălucește.

Vesel dacă tu ești,

Cu mult mai bine trăiești.

Când ești vesel tu,

Nu vezi nicio problemă.

Din orice problemă grea găsești ieșire,

Când ești vesel cântecul îți cântă.

Și nimic rău nu mai contează,

Când ești vesel ajungi de la pământ la cer.

Ești vesel până la a șaptea cer de bucurie,

Că ai totul și ești vesel.

Și ești mulțumit lui Dumnezeu.

Că existi pe acest pământ.

Ești mulțumit de casă,

De pâinea ce o ai pe masă.

Ești fericit și vesel,

Ca nimeni nu poți fi.

Pentru că ești vesel

Și  tristețea nimeni nu-ți va o dori,

Că ești vesel și nu-ți contează:

Ce oră e acum,

Unde tu te afli,

Și unde te vei afla,

Acolo unde cântă muzică.

Unde pasărea măiastră,

Îți cântă sub o streașină.

Cine este trist și supărat,

Numai nu tu,

Unde soarele-ți zâmbește,

Și unde norii nu-ți plâng.

Și doar ți-e important,

Cu cine ești cine e alături,

de tine.

Ce mândrești că ești vesel ci nu trist.

Că viața-i  una și trebuie,

să o prețuiești.

În viață totul o să reușești,

Vei fi vesel la infinit.

În trecut, la prezent și în viitor.

Că totul este înainte,

Nu uita să ții minte, ale mele cuvinte.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

"Fii tu vesel nu fii trist."

Tu, iunie al lor 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Voi spune pas în seara asta,

Și-n fața casei o să m-ascund,

Să mă vâneze de la geam nevasta,

Din tălpi și până în străfund.

Să mă despoaie luna de pe cer,

Să-mi sară nasturii în stele,

Și-apoi nevestei să-i ofer,

Vânatul adormit sub piele.

Voi spune pas iar întunericul să tacă,

Căci sângele în cai s-a subțiat,

Îi dau cu prafuri să le treacă,

Și-i las să pască o vreme pe sub pat.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

La inimă-n pridvor,

Îmi cântă o porumbiţă,

Un cântec de amor,

Cu-o blondă copiliţă.

Sub streaşină la casă,

Vreo trei sau patru fluturi,

Un bileţel îmi lasă,

Şi-o mie de săruturi.

Sub preşul de la uşă,

Ascuns cântă un greier,

O dragoste nespusă,

În lumea ce-o cutreier.

Prin raza de la soare,

Un semn divin primesc,

Căci copiliţa moare,

De n-am să o iubesc.

Pe-un iute gând m-avânt,

Cu-o roză îmbobocită,

Acum mai mult ca orişicând,

S-ajung la a mea iubită.

M-aşteptă în pridvor,

Cu inima strivită,

Cu sufletul în dor,

Şi faţa aurită.

În grabă un grup de fluturi,

Şi-o porumbiţă albă,

Cu-n greier plin de ciucuri,

Se prind în dans pe-o nalbă.

Alăturea de ei în horă,

Ne prindem şi jucăm,

Pământul de sub noi imploră,

În horă să-l luăm.

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă advon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.