Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 27 сентября 2023
Views: 664
Poems in the same category
Nou răsărit
Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.
Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?
Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în italiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lezione sul cubo
Si prende un pezzo di pietra,
scolpisce con uno scalpello di sangue,
brilla con gli occhi di Omero,
è raschiato con raggi
finché il cubo non esce perfettamente.
Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte
con la tua bocca, con la bocca degli altri
e soprattutto con la bocca dell'infanta.
Successivamente viene preso un martello
e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.
Tutti, ma proprio tutti diranno:
- Che cubo perfetto sarebbe stato
se non avesse avuto un angolo rotto!
În zadar în spaniolă
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
En vano
En primavera, con el alma vibrando,
Esperamos la felicidad soñando,
Y en otoño, cuando mueren las esperanzas,
Nos queda una nube,
Todos esperamos en vano
Felicidad que nunca vuelve,
Acunando solo un sueño fugaz
Por la noche, el cielo siempre está despejado.
Nos elevamos con un loco anhelo de paraíso,
Pero en el coro vemos que todavía era un sueño.
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que siempre queremos,
¡Ya no vengo!
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que tanto queremos.
¡Ya no vengo!
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Nou răsărit
Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.
Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?
Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.
Bolovanul
~ Din Viaţă ~
Bolovanul de carierã
E şi greu şi colţuros.
Şi e tare la cerbice,
Chit cã n-are niciun os!
Bolovanul de carierã,
N-are fraţi, n-are surori;
Şi-ntr-o parte, niciodatã,
Nu se dã, nici sã-l omori!
Bolovanul de carierã,
N-are bai dacã-l loveşti.
Nu îl doare. Da-ţi rãspunde
Cu expresii româneşti.
Bolovanul de carierã,
Are multe de-nvãţat;
Dar, mai sec îi este miezul,
Cu cât e mai mult udat.
Bolovanul de carierã,
Cã-i român, cã-i italian,
E trântit de toatã lumea:
El rãmâne bolovan!
- Satiră -
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în italiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lezione sul cubo
Si prende un pezzo di pietra,
scolpisce con uno scalpello di sangue,
brilla con gli occhi di Omero,
è raschiato con raggi
finché il cubo non esce perfettamente.
Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte
con la tua bocca, con la bocca degli altri
e soprattutto con la bocca dell'infanta.
Successivamente viene preso un martello
e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.
Tutti, ma proprio tutti diranno:
- Che cubo perfetto sarebbe stato
se non avesse avuto un angolo rotto!
În zadar în spaniolă
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
En vano
En primavera, con el alma vibrando,
Esperamos la felicidad soñando,
Y en otoño, cuando mueren las esperanzas,
Nos queda una nube,
Todos esperamos en vano
Felicidad que nunca vuelve,
Acunando solo un sueño fugaz
Por la noche, el cielo siempre está despejado.
Nos elevamos con un loco anhelo de paraíso,
Pero en el coro vemos que todavía era un sueño.
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que siempre queremos,
¡Ya no vengo!
Todos esperamos en vano
Felicidad que se nos escapa
Y en el alma se tamizan amargamente
Pensamientos que nos engañan,
En vano rogaremos,
Esperaremos en vano
Felicidad que tanto queremos.
¡Ya no vengo!
Vă chem acasă!
Călătoresc mereu prin a mea țară,
Și văd cum mulți români o părăsec,
Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă
Și pentru că aici de muncă nu găsesc
Cândva eram peste 22 de milioane
Aici stăpâni pe-a noastră Românie,
Acum suntem aproape 16 milioane
Și nici acestia nu viețuim în armonie
Pe drumul meu prin țara mea de dor
Din nord spre sud și către est și vest,
Minunății la fiecare pas eu întâlnesc
Și ochiul mi-l încântă când le privesc
Nu sunt nostalgicul după trecut
Și nici să plâng că aș avea nevoi,
Dar am o vârstă și văd că nu e bine
Când bombe cad in lume și-i război
Mereu îmi pun multe-ntrebări
La care n-am primit răspunsuri,
Cum ar putea un om pe pământ
Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri
Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău
Și de aici privesc cum curge Bistrița,
Sunt printre nori și-aș vrea mai sus
Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița
Și-atunci privirea mi-o arunc în zare
Și bat departe către Marea Neagră,
Gândul mă poartă puțin prin deltă
Vai ce frumos, însă cobor că-i seară
Pentru ce văd vă chem în astă țară
Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,
Sunteți printre străini cam 6 milioane
Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!
Other poems by the author
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
De mult aştept în noapte
Am petrecut o noapte,
În faţa casei tale,
Sub fructele necoapte,
Cu izuri de migdale.
Şi te zăream o umbră,
Ce se plimba sfioasă,
Iar în lumina sumbră,
Păreai şi mai frumoasă.
Doream să tragi perdeaua,
Să-mi pot vedea iubirea,
Să vezi cum luce steaua,
Iar eu să-ţi sorb privirea.
Fereastra ai deschis încet,
Să auzi cântul de greier,
Pornit-am din priviri discret,
Făptura să-ţi cutreier.
Şi în lumina lunii,
Păreai un giuvaer,
Ce-aruncă asupra lumii,
Tandreţe şi mister.
Şi-ncet se rupse cerul,
Iar zorii apărură,
Pierise tot misterul,
Plecă şi-a mea făptură.
Se scutură migdalii,
De fructele prea coapte,
Cu ochii spre vitralii,
Stau şi aştept în noapte.
Sfârşit
Taie-mi din Lună o felie,
Şi fă-mi o lunadă,
S-o beau pe banca pustie,
Acolo în colțul de stradă.
Pune în ea și-ntuneric,
Înmoaie și vârful la coasă,
Şi râde întruna isteric,
Şi fă-te frumoasă.
Rupe și-o bucată de stea,
Şi pune-mi pe frunte,
Şi lasă-mă aici undeva,
Apoi fugi de te-ascunde.
Mai lasă, înainte de fugă,
Pe banca cea rece de fier,
O oră, s-o am pentru rugă,
Că poate-o s-ajungă la cer.
Mi-e cald, și banca-i ferbinte,
Hai du-te tu moarte înainte,
Așteaptă-mă acasă cuminte,
Frumoasă și fără veșminte.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
De mult aştept în noapte
Am petrecut o noapte,
În faţa casei tale,
Sub fructele necoapte,
Cu izuri de migdale.
Şi te zăream o umbră,
Ce se plimba sfioasă,
Iar în lumina sumbră,
Păreai şi mai frumoasă.
Doream să tragi perdeaua,
Să-mi pot vedea iubirea,
Să vezi cum luce steaua,
Iar eu să-ţi sorb privirea.
Fereastra ai deschis încet,
Să auzi cântul de greier,
Pornit-am din priviri discret,
Făptura să-ţi cutreier.
Şi în lumina lunii,
Păreai un giuvaer,
Ce-aruncă asupra lumii,
Tandreţe şi mister.
Şi-ncet se rupse cerul,
Iar zorii apărură,
Pierise tot misterul,
Plecă şi-a mea făptură.
Se scutură migdalii,
De fructele prea coapte,
Cu ochii spre vitralii,
Stau şi aştept în noapte.
Sfârşit
Taie-mi din Lună o felie,
Şi fă-mi o lunadă,
S-o beau pe banca pustie,
Acolo în colțul de stradă.
Pune în ea și-ntuneric,
Înmoaie și vârful la coasă,
Şi râde întruna isteric,
Şi fă-te frumoasă.
Rupe și-o bucată de stea,
Şi pune-mi pe frunte,
Şi lasă-mă aici undeva,
Apoi fugi de te-ascunde.
Mai lasă, înainte de fugă,
Pe banca cea rece de fier,
O oră, s-o am pentru rugă,
Că poate-o s-ajungă la cer.
Mi-e cald, și banca-i ferbinte,
Hai du-te tu moarte înainte,
Așteaptă-mă acasă cuminte,
Frumoasă și fără veșminte.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?