Sfârşit

Dintre ruini de biserici,

Acatiste adun,

Calc peste feţe de clerici,

Preparând aghiazmă-n ceaun.

Ascult gălăgia din cimitir,

Morţii se revoltă în groapă,

Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,

Şi peste ei o alta se sapă.

E o absenţă de simţuri în lume,

Demonii iubire îţi oferă,

Popii în tradiţionale costume,

Blesteme peste tine proferă.

Cad cete de îngeri din cer,

Scântei erup din morminte,

Am devenit al lumii gropnicer,

Şi cânt liturghii fără cuvinte.

Nemângâiaţi se sting atei,

Pe braţele mele întinse,

Boltesc credinţă pentru ei,

Sub lumânări în post aprinse.

Plâng sfinţii arhangheli în taină,

Pustnici în grote se închină,

Să porţi creştine acea haină,

Care te-mbracă în lumina divină.

Ce tristă-i liniștea din noi, 

Când gândul se supune,

Și trec prin suflet ploi și ploi, 

Iar soarele devreme apune.

Ce trist e dorul fără glas,

Când nu mai știe-a cere,

Se stinge-n umbră, pas cu pas,

Ca focul în tăcere.

Ce tristă-i clipa care-a fost, 

Și nu se mai întoarce,

Pustiu e-ntregul adăpost, 

Și ușa încuiată tace.

Ce trist e visul ne-mplinit

Când se prelinge-n vreme,

Rămâne-n suflet rătăcit, 

Și-n trupul care geme.

Ce trist e drumul fără pași,

Când nimeni nu te-așteaptă,

Se pierde-n zări și-n ochi rămași, 

O lacrimă nedreaptă.

Și totuși, printre-atâtea stări,

Mai arde-o licărire,

Că din adânc de depărtări, 

Se vede-o rază de iubire.

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

În tăcerea ce curge domol,

Țin inima-n palme de ceară,

Pe buze, o șoaptă, respiră ușor, 

Sfârșind într-un zumzet de seară.

Te simt în lumina difuză,

În freamătul scos de perdea,

În gândul venit de la muză, 

Ce încă-n tăcere mă vrea.

Îți port amintirea pe pleoape,

Clipind ca o mângâiere de vânt,

Iar pașii mi-i duc peste ape,

Pribegind, tristețea mi-o cânt.

Mi-e gândul un fulg de zăpadă,

Pe care-ai căzut, tremurând,

Ca o floare de gheață prea caldă, 

Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.

În ochii tăi se-adună mări albastre,

Cu țărmuri lungi de vis și catifea,

Iar gândul meu, desprins din nopți sihastre,

Se-ntoarce iar și iar la umbra ta.

Îți sunt pământul ars de dor și sete,

Iar tu ești ploaia caldă peste el,

Cobori încet cu valuri violete,

Și-mi schimbi tăcerea-n cânt rebel.

Ai fost în mine flacără domoală,

Nu jar grăbit ce arde și dispare,

Un foc senin, cu flacără regală,

Ce-mprăștie căldură către soare.

Azi ești ca cerul fără margini,

Cu stele reci ce ard la infinit,

Căci fără tine-aș fi uitate pagini,

Pe care nimeni nu le-ar fi citit.

Răstoarnă-n mine vântul ce alină,

Pădurile de gânduri rătăcite,

O adiere blândă ce suspină,

Pe ale mele tâmple îmbătrânite.

Fii răsărit pe inima-mi de lut,

Când umbre grele-n sânge se coboară,

Un zbor înalt, aproape nevăzut,

Ce-mbracă-n har tăcerea mea amară.

Și dacă-n timp se-ntunecă înserarea,

Cu umbre grele peste visul meu,

Tu strigă-mi printre zori chemarea,

Să vin, să ard în ochii tăi mereu.

Iar de vom fi doar șoapte-n univers,

Purtate lin pe aripi de vecie,

Să ne rămână dragostea — un vers,

Cu lacrimi scris într-un sfârșit de poezie.

Ți-aș respira neliniștea

până când ți-ar deveni liniște...

Apoi ți-aș înfige un ceas în piept,

ca să nu mai curgă timpul

când respiri între îndoială și dor.

Doar iubirea noastră să bată.

Ți-aș construi o încăpere

în creierul meu, fără uși —

numai tu să intri,

prin vis, prin gânduri,

prin crăpătura dintre două regrete.

Aș muta chiar și clipirea

într-un viitor paralel,

să nu tulbure prezentul,

în care trăim ca doi inculpați,

în procesul iubirii...

Nu jeli ce-a fost odată,

Tot trecutul lasă-l dus

Atâtea căi sunt de urmat,

Nu te lăsa intimidat.

Cu cât cărarea, e mai grea 

Pe care-o  lași în urma ta,

Răsplata pare mai bogată

În viața asta zbuciumată.

De cazi în brînci, să te ridici

Prin credință și efort

În clipa grea nu blestema

Zâmbind să-ți spui:

Mai pot visa, 

Mai pot urca,

Mai pot spera....

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

E căldură mare afară,

Soarele strălucitor,

Nu adie nici chiar vântul,

Frige solu-ngrozitor ,

De căldura asta mare,

Și pământul e crăpat,

Și bietele animale,

N-au apă de adăpat.

Unora chiar rău le este...

Apelând la ajutor.

Nici pădurea nu rezistă,

Căci focul ce le aprinse,

Sa intins spăimântător 

Apa-i caldă chiar și ea,

Bună-i și ea la ceva 

Este o mică scăpare,

E ceva răcoritor,

O înghețată care vine,

Ne este de ajutor.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.

Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.

În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.

Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.

Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.

Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.

Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.

Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.

 
Baraboi I.