Tâlhar pe cruce
Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,
Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,
Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,
Și sunt doar povestea unui om rătăcit.
Rămân doar ecouri de pași pe pământ,
Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.
Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,
La schimb să îi dărui bătaia din piept.
Un fum se ridică din palme spre stele,
Și eu, ca o umbră, după el mă întind,
Absorb întuneric prin mâini și prin piele,
Deodată sunt hău, și abisul cuprind.
Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,
Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid,
În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună,
Și alături de El, mă zăresc răstignit...
Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:
Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai,
Iar El, surâzând, îmi răspunse:
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 23 февраля
Added in favorites: 1
Views: 88
Poems in the same category
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Întâlnirea cu sine
imi privesc mainile si capul
acum fiind in locul picioarelor mele
undeva departe am cazut de pe o stanca
direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge
cine ma va cauta nu va gasi decat
un suflet putrezit
dar peste cativa ani
ma voi intoarce
si voi gasi doar ramasite
din toate visele si sperantele
si sclipiciul lacrimilor
sufletul spart in bucati de ceara
mort, un fluture alb ma va descanta pana
ma intorc
sa mi strang parul saten
cu bucle
,,Nu te enerva" în italiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Solo una parola
Detto a caso
Intransigente
Mi butta giù.
il cuore crede
Il pensiero lo misura,
Il silenzio è sparito
Per sempre.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Forza, sorridi e ascolta il mio consiglio.
Solo una parola
Mi porta pensieri pesanti
E solo con loro
Mi circonda.
È gelosia
È un peso
E un incubo indescrivibile
La notte nel sogno scende.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Dai, sorridi e ascolta i consigli.
E lo saprai
Per dirti
Comunque,
tutti coloro che
Non arrabbiarti!
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Non arrabbiarti!
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Firea oamenilor
De oameni sa te ferești,
În ochi ai grija sa nu-i privești.
Te vor vrăji cu ale lor minciuni
Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.
Ai grijă, căci sunt o otravă,
Și distrug orice înconjoară.
Vin ca o flacără mistuitoare,
Pentru aceasta lume, dăunătoare.
Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,
Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Întâlnirea cu sine
imi privesc mainile si capul
acum fiind in locul picioarelor mele
undeva departe am cazut de pe o stanca
direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge
cine ma va cauta nu va gasi decat
un suflet putrezit
dar peste cativa ani
ma voi intoarce
si voi gasi doar ramasite
din toate visele si sperantele
si sclipiciul lacrimilor
sufletul spart in bucati de ceara
mort, un fluture alb ma va descanta pana
ma intorc
sa mi strang parul saten
cu bucle
,,Nu te enerva" în italiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Solo una parola
Detto a caso
Intransigente
Mi butta giù.
il cuore crede
Il pensiero lo misura,
Il silenzio è sparito
Per sempre.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Forza, sorridi e ascolta il mio consiglio.
Solo una parola
Mi porta pensieri pesanti
E solo con loro
Mi circonda.
È gelosia
È un peso
E un incubo indescrivibile
La notte nel sogno scende.
Sfortunatamente, questa è la mia natura,
Ma sempre nella mia mente dico questo:
"Non arrabbiarti!"
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Forse involontariamente a volte vieni colpito
In una parola, non è appropriato.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Dai, sorridi e ascolta i consigli.
E lo saprai
Per dirti
Comunque,
tutti coloro che
Non arrabbiarti!
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Le parole possono essere ingannevoli.
non arrabbiarti, non arrabbiarti
Che nessuna rabbia è buona.
Non arrabbiarti!
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
Ultim drum
Azi am plecat pe ultim drum,
Cu îngerul plângând pe umăr,
Purtam în plete vin și scrum,
Femei și dansuri fără număr.
El tot plângea pe înfundate,
Oprind la crâșma lui Satan,
Şi am băut pe nemâncate,
Plătind ca-ntodeauna cu un an.
Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,
Şi nu mai am o zi în buzunare,
Aș mai lua puţin de la fârtaţi,
Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.
Other poems by the author
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Urme...
Ochii mi se cufund adânc în orbite,
Când ușa întredeschisă o zăresc,
Văd pe alocuri urme prea grăbite,
Ce înspre drum deodată se opresc.
Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,
De-a lungul drumului ce-l tot privesc,
Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,
Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.
Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,
Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,
Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,
În casa cum se ruină ca de o boală.
Mă mistuie un foc pe dinăuntru,
Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,
Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,
În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.
Aș vrea...
Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,
Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,
Să-mi fie dorința în tăceri abătute,
O vină ce arde într-un trup sfârtecat.
Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,
Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,
În zori și apusuri să mă simt interzis,
Rămânând o enigmă pierdută-n amor.
Aș vrea să te strig în noaptea pustie,
Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,
Să-mi fie dorința o veche stafie,
Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.
Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,
Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,
Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,
Un ultim suspin din oceanul de amar.
Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,
Din care pământul să-și facă altar,
Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,
Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Urme...
Ochii mi se cufund adânc în orbite,
Când ușa întredeschisă o zăresc,
Văd pe alocuri urme prea grăbite,
Ce înspre drum deodată se opresc.
Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,
De-a lungul drumului ce-l tot privesc,
Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,
Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.
Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,
Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,
Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,
În casa cum se ruină ca de o boală.
Mă mistuie un foc pe dinăuntru,
Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,
Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,
În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.
Aș vrea...
Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,
Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,
Să-mi fie dorința în tăceri abătute,
O vină ce arde într-un trup sfârtecat.
Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,
Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,
În zori și apusuri să mă simt interzis,
Rămânând o enigmă pierdută-n amor.
Aș vrea să te strig în noaptea pustie,
Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,
Să-mi fie dorința o veche stafie,
Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.
Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,
Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,
Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,
Un ultim suspin din oceanul de amar.
Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,
Din care pământul să-și facă altar,
Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,
Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.