Sărmana foaie...
Mă pun la masă iar să scriu,
Sărmana foaie plânge,
Că-mi știe sufletul pustiu,
Și lacrima de sânge.
Condeiul vechi cu drag apuc,
Că-mi știe multe patimi,
În călimară-l introduc,
Și-n loc de tuș sunt lacrimi.
Lumina-n geam e astăzi pală,
Și masa-mi pare că suspină,
Mă uit pierdut la foaia goală,
Și nu știu cine e de vină...
Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,
Tristețea murmură în șoapte,
În minte sunt împuns cu ace,
Și-n ochii mei se face noapte.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 18 октября
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 96
Стихи из этой категории
Întrebări fără răspuns
De ce eu?
De ce am meritat asta?
De ce chin și singurătate?
Cu ce-am greșit?
Ce să fac să-mi curăț carma?
De ce am parte doar de rece?
Cine să-mi răspundă?
De ce eu?
macar
Macar am luna
Desi sint un spin de ciulin negru ,uscat
Macar am ploaia
Desi sint un mal de lut galben, surpat
Macar am vintul
Desi sint doar amintirea unei soapte stinse
Macar am avut un ciine
Desi m-a muscat la sfirsit
Macar am avut un cal
Desi m-a sfarimat in nisip
Macar am avut iubirea
Desi e doar o lama care taie adinc si doare
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Corabie în portugheză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Barco a vela
Querido barco a vela, você flutua no oceano aparentemente interminável,
Para quais continentes você irá novamente desta vez,
O que espera por você no seu próximo destino?
Barco a vela, barco a vela...
Por que você não me disse que gosta tanto de velejar?
Por que você não me avisou?
Por que, virando as costas para você, por um momento, você saiu do porto?
Como posso me acostumar com o vazio que você me deixou?
Como vou preenchê-lo?
Barco a vela, barco a vela...
Você era leve como um pardal,
Espero que você volte mais feliz do que onde foi,
Eu percebo que você teve que ir
Foi assim que você se sentiu
Isso é o que você pensou.
Tínhamos construído você tão bem, de madeira, o leme, o convés,
De várias folhas de vela,
Eu até anexei sua âncora,
Eu sei que não será fácil para você,
O oceano tem seus caprichos,
Você não sabe o que esperar,
Quando fica agitado e sacode você em todas as direções,
Ele só leva você pelas rotas que são mais acessíveis para ele,
Quando for difícil para você, quando você sentir que não tem como se manter à tona,
Por favor, olhe para baixo, veja a âncora anexada,
Pense que de longe, mesmo a milhares de quilômetros de distância,
Eu cuido de você, tenho você em meu coração,
É que você não está mais perto de mim para te mostrar,
Na verdade, o quanto nossa conexão significou,
(Em tom argumentativo)
Sinta-se bem, deixe ir, esqueça quem te fez,
Em duas semanas nem chegamos perto,
Se você pensa assim, a escolha é sua...
Só saiba que me importo com você, é por isso que te construí tão bem,
Como último incentivo, digo-lhe: “Não se deixe intimidar pelas tempestades que encontrará ao cruzar o oceano. Não se esqueça que depois da tempestade vem o bom tempo”.
O barco a vela:,,O que você faria? Não posso ficar um dia no Rio de Janeiro? Só um dia, é tudo que eu quero, depois voltarei para você, prometo!"
Другие стихотворения автора
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n streang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Epigrame XVII
Colegului I Gurău - într-un schimb de epigrame
Scriind îți pierzi umoru,
Căci te exprimi extrem de rău,
De aia nu te cheamă Scriitoru,
Ci, te numeşti Gurău…
Unui agronom
Pe al nostru agronom,
De-l întrebi de zarzavate,
Îţi răspunde pe alt ton,
Şi-ţi îndrugă verzi şi-uscate.
Unui candidat
S-a dus la examen “moşu”,
De şofer, pe maşinuţă.
Dar, dacă a trecut pe roşu,
A rămas tot la căruţă.
Gospodina
I-am dat vecinei de la doi,
Cartea de Bucate odată…
Şi mi-a adus-o înapoi,
Jumătate feliată.
Unei badante
a venit din Italia să-şi mărite fata
Venind acasă, fata să-şi mărite,
Când îl văzu pe ginere bătrân, bolând,
Fără măcar o clipă să ezite,
Îl prinse şi-l spălă la fund.
Visul unui tâmplar
Poartă diva o comoară,
Mândră blană, alb-verzui
Şi gândea aşa-ntr-o doară,
Cum să-i bată şi el un cui.
Onorariu
Un onorariu ieri eu am primit,
Pe munca ce o lună ţi-am prestat,
Dar azi, de muşte plicu-i năpădit.
Concluzia: e-o sumă de rahat.
Unui soldat ce visează la o decoraţie
Am visat c-o albă stea,
Mi-a căzut, dintr-un consemn,
Peste piept, dar nu aş vrea
Ca să fie…post mortem.
Unor supăraţi pe epigramele mele
S-a făcut mare tam-tam,
Epigrame că am scris,
Unii din acelaşi neam,
S-au simţit, şi m-au proscris.
Amicului fomist
Toată ziua a ospătat,
Şi îmi spune cu sperjur:
-Eu de poftă am mâncat,
Că de foame eram sătul.
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Prietenul
Dacă vrei să-mparţi cu mine,
Negreşit a ta durere,
Am un umăr care ţine,
Doar amar şi clipe grele.
Iar atunci când o întristare,
Te apasă şi te doare,
Îţi ofer o îmbrăţişare,
Ruptă de la soare.
Iar când lacrimile amare,
Îţi curg râuri pe obraz,
Am la inimă o licoare,
Ce te scoate din necaz.
Prinde mâna ce se-ntinde,
Să te sprijine la greu,
E prietenul ce-ţi simte,
Sufletul şi oful său.