Bătrânețe

Sub trupul meu se stinge rugul,

Căci lemnu-i ud de nedreptate,

Dovezile mi s-au arat cu plugul,

Plantând în loc sentințe și rapoarte.

Verdictul lor îl țin supus sub limbă,

Precum un mort își ține ortul,

Prin vămile pământului mă plimbă,

Legalizând cuvintelor avortul.

Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,

Iar cerului ofer tristeți pe datorie,

Paharul morții astăzi îl voi bea,

La fel ca pe o simplă doctorie.

Când slujba înhumării o să-nceapă,

Rugați-mi popa să predice de două ori,

Groparii să mai sape adânc o groapă,

Să bage și justiția cu tot cu închisori.

Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,

Prin fața casei mele,

Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,

Să poți veni cu ele.

Am să-l croiesc din vis și dor,

Din lungă așteptare,

Ca un covor multicolor,

Să ți se-întindă sub picioare.

Din rădăcini de chin și jind fierbinte,

Cărări am să-ncolțesc,

Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,

Să-mi curgă lacrimi când privesc. 

Și-n fiecare noapte, ca o punte,

Îmi voi întinde visul,

Iar pașii-ți lini, ca niște unde,

Să-mi mângâie abisul.

Iar de vei trece, fie și o clipă,

Prin oful meu, tăcut și nevăzut,

Voi ști că drumurile se-nfiripă,

Și ard în suflet, ca un dor tăcut.

Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,

Și vântul îți va șterge urma-n zare,

Am să-ți presor pe căi pustii, 

Din ochii-mi triști…mărgăritare.

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

Vioi vă îndreptați spre dezastru,

Într-o lume de chipuri cioplite,

Pe cer nu mai e nici un astru,

Iar lumina-i și ea pe sfârșite.

Născociți zi de zi Dumnezei,

Şi-i rugați să vă-adune comori,

Veți sluji permanent pentru ei,

De veți fi desfătați în orori.

Vă adunați mai apoi în biserici,

Și surâdeți prostesc la icoane,

Blesteme aruncați peste clerici,

Înfigând în Iisus mii de piroane.

Peste tot se zăresc cimitire,

Însă eu mă întorc la obârșii,

Și dispar neînsemnat ca o știre,

Ca un apus fericit pentru dânșii,

Ca un dor schingiuit de iubire,

Ca un semn pentru-a doua venire.

Ne-am risipit în vechi păcate,

Cu trupuri arse, vinovate,

Și ne-am hrănit cu spini și lut,

Și sânge tânăr am băut. 

Pe buze șoaptele frigeau,

Iar umbre negre ne-atingeau,

Dar nu dădeam la nimeni seamă,

Și trăiam totul fără teamă. 

Din oase ne creșteau corali,

Din sânge – păsări albe mari,

Și ne cărau amor în cioc... 

Tu erai gheață iar eu foc.

În miezul zilei am orbit,

Din sărutări ne-am făurit, 

În jurul nostru un fel de gard, 

Unde eram și rai, și iad.

Pe trupul tău, ca un altar,

Am altoit câte-un lăstar, 

Sub pielea ta ca un veșmânt,

Am pus și apă, și pământ. 

E multă vreme de atunci, 

Și toți lăstarii azi sunt lunci, 

Iar noi din neanturi, fără glas, 

Pământ suntem sub al lor pas. 

Azi totul e numai iubire, 

Un cer cu o singură stea, 

Ochi dulci sclipind în privire, 

Mâna în mână, el și cu ea. 

O floare, un parc, o alee, 

Sărutul timid și rebel, 

În ochi le răsar curcubeie, 

Și râd fericiți, ea și cu el. 

Tristețea întreagă dispare,

Rămâne iubirea ce vrea,

Să-i țină uniți într-o floare,

O singură lume: el și cu ea.

Un cântec se-aude în zare,

Șoptit ca o taină din cer,

Se leagănă timpul în soare,

Pe banca tăcerii, ea și cu el.

În piept le dansează iubirea,

Cu zboruri de înger și nea,

Un vis le împlinește menirea,

Pe veci împreună: El și cu Ea.

Te rog Doamne întoarce sensul 

Roții ce se-nvârte spre apus, 

Scrie-un doi și-apoi un șase 

Pentru-al Tău pe veci supus. 

Ia-mi din trup a mele suferinți 

Și-mi fă sufletul sfințit, curat, 

Pentru că port multe-n cârcă 

Și-n păcate tare-s scufundat. 

Dacă inversezi Tu anii vieții 

Lasă-mi vie mintea de acum, 

Să nu mă abat de la porunci 

Și drept să țin, al meu drum. 

Ție-ți cer ce am pierdut în timp 

Sănătatea, dar nu și speranța, 

Și cred că ruga, Tu mi-o asculți 

Când mă rog la Tine, dimineața. 

Cer cam mult și nu prea merit 

Azi când stiu că am păcătuit, 

Totuși îmi mărturisesc păcatul 

Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Există un punct —
firav, între piele și suflare -
unde am crezut că mă pot rătăci de mine.

Era acolo,
în adăpostul brațului tău,
unde timpul nu mai bătea în ceasuri,
ci în bătăi de inimă luate cu împrumut.

Te-am locuit
ca pe o casă fără oglinzi,
crezând că-mi voi uita, în sfârșit,
toate neliniștile.

Dar m-am regăsit
în fiecare atingere a ta:
un gest blând, ca o șoaptă
care știa că nu mă pot părăsi.

Timpul
nu a ucis iluzia —
a preschimbat-o în lumină.

Și am înțeles:
nu există fugă de sine,
există doar oameni-Lumină
în care te vezi, în sfârșit, întreg.

Iar tu…
nu mi-ai fost ascunzătoare,
ci oglinda caldă
în care am avut curajul
să rămân.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare

și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.

Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;

să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.

Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.

Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.

Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,

unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.

Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,

să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.

Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;

Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.

Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,

să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.

Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,

să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,

și cu aripile grele să cutreier lumea mare.

Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,

iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,

și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.

Va veni ploaia, croncăne corbi,

O zdreanță e haina ce mândru o port,

Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,

Și vântul în spate, îl car și-l suport.

Va veni ploaia, cerul e negru,

Mai negru decât îmi e dat ca să văd,

Toamna își cară cortegiul funebru,

Pământul din urmă urlă a prăpăd.

Ploaia va șterge cărările roase,

Și frunzele roșii ce zac în noroi,

Bastonul agăț de crengile joase,

Pădurea șoptește cu voci de strigoi.

Sub smogul de ceață poiana e mută,

Tăcerea își duce veșmintele reci,

Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,

Să-și caute-n taină locuri de veci.

Va veni ploaia căci frigul pătrunde,

Sub zdreanța mea veche, subțire,

Iar drumul de mine parcă se-ascunde,

Și începe să plouă a despărțire.

Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,

Talpa-mi frământă în clisa amară,

Plânge al meu umblet pierdut în eter,

Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.