Rădăcina cerului

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Trece primăvara
Și vine vara
Și eu mă gândesc la ploaia de toamnă
Cu Anul Nou din iarnă

Cutreieram pe role

Largul străzilor pavate,

Cu furnicături pe piele

S-ajung cât mai departe.

Vântul fâlfâia în plete,

Surâdea bătrânul soare,

Când răscrucea-n piruete 

O roteam din picioare.

Făceam câte un salt 

Peste groapă sau bordură,

Alunecând pe asfalt 

Cu frâna la cotitură.

Împrejurul Lacului 

Patinam la unison 

Cu foșnetul parcului 

Și ciripitu-n maraton.

Cu tremur în balans,

Spre al mătușii prag,

Ce in brațe m-a cuprins 

Și mă -ncleșta de drag..

Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,

Şi-mi cântă toaca în urechi,

Iar sângele îmi dă în clocot,

Doar inima-mi rămâne de priveghi.

Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,

Eu zac la pat fără de vlagă,

Pe mama rog un pic să mai rămâie,

Lumini spre cer încep să mă atragă.

Prăpădul simt chiar lângă mine,

Îmi rod prescura de la căpătâi,

Blesteme să rostesc îmi vine,

Dar mă întorc la vorba cea dintâi.

Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,

Citesc prin cărţi şi prin tratate,

În timp, eu mă topesc ca ceara,

Şi zilele mi-s numărate.

Dar o habotnică bătrână de prin sat,

C-un trup firav şi mersul nefiresc,

Îi spune mamei de boala care zac,

Şi anume, infarct duhovnicesc.

Surâse iarna pe la colțuri 

Sfioasei primăveri,ce -n prag

Sufla izul ei pe țurțuri,

Muguri presăra -n șirag.

Nervos Gerul dă năvală,

Pretinzând tribut la tron,

Împroșcând din el rafală,

Antrenat de -un Maraton.

Se iscă ceartă în casă,

Împărțiră bolta-n două;

Vremea-i mustră, capricioasă;

Stă să ningă ori să plouă?..

Istoviți de- atâta vrajbă,

Vânau în ei un compromis,

Adresându-si câte -o jalbă;

Conflictu -n grabă l-au închis.

Și aruncară zaru-n aer

Pt hazardul ce va cântări;

Cine va rămâne lider

Când soarele va răsări?...

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

Din margini de vis
se naște curgerea –
ne-mbrățișăm.

În fiecare lucru
se naște răsăritul –
totul e acasă.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

O lacrimă curge,
nu pentru că doare,
ci pentru că ai iubit
ceva ce n-a fost niciodată
doar al tău.