Întâi septembrie

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

Așa cum culoarea din pensula pictorului,

Are nevoie de un suport sau de o pânză

Pentru a prinde viață,

La fel vorbele rostite de cineva,

Au nevoie de altcineva..

Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?

De câte ori nu vorbim singuri?

Ne aude oare cineva?

Ne aude propria conștiință...

Dar ne mai aude și altcineva....

Să fie Dumnezeu,demonii?

Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?

(10 ian 2023 H.S)

Nicicând nu am crezut

C-aș fi în stare să iubesc,

Dar acum că am văzut

Pot liber să vorbesc.

Chiar nu știu de-nțelegea,

Dar cu mult mă ajuta,

Mistic stând în fața mea

Arta vieții-mi prezenta.

La-nceput nu-nțelegeam,

Că era el diferit,

Dar cu timpul percepeam,

Că s-ar fi îndrăgostit.

O luasem ca un joc

Știind că n-am mare noroc,

Dar încet el a cedat

Fără să-mi fi explicat.

Timpul trece făr' să spună stop

Dar amintirile rămân în loc;

Am înțeles ca făr’ de el, eu nu mai pot

Și-am decis să nu mai joc.

Prima dată, m-am îndrăgostit

Fără să mai fi gândit,

Straniu c-asta s-a-ntâmplat

Într-un ritm așa ciudat.

El e ultima și unica ființă pe care o voi iubi!

Mi-a dat înțelesul de a mai zâmbi,

Arătându-mi fericirea adevărată

Ce nicicând nu poate fi uitată.

24.05.24

O ploaie îngâmfată,

E mereu îmfumurată.

O ființă orgolioasă

E mereu pretențioasă.

Puternicul accent

De cuvânt inocent,

Mereu impertinent

Memorat e permanent.

Un sunet minunat

Cu gluma s-a-mpăcat,

La putere a urcat

Dar a ofensat.

Frumos a triumfat

La modul repetat

Ideea de glumit

Un factor anumit.

O atenție sporită

E-n mod clar, una lovită,

De-ntuneric istovită,

Poate fi una-ngrădită.

Sus, pe-o orbită,

Privirea-i țintită,

Iar o voce ascuțită

Pare a fi una auzită.

Pe cerul nocturn

Vazut-ai un turn,

Cu stele-nflăcărate

Pașii să-ți arate.

Păsări zburătoare

Cu aripi și cu motoare,

Precum stele căzătoare

Așteptai nerăbdătoare.

Accentul pe cuvinte,

Bine-nfăptuite,

Cu o mica rugăminte

Să te reprezinte.

Așteptarea-i așteptare,

Într-o urmă de splendoare

Ce stă prin căutare

Făr’ pas de limitare...

09.05.24

Bunica mea,

Frumoasă precum o stea

Seara cand ma adormea,

Povești îmi citea!

Seara dormeam

Frumos visam,

Cât mă legănam 

De tot ce-apucam.

Eram o prințesă

Atat de frumoasă, 

Coduceam un regat

Lângă prințul răsfățat!

Compusă pe 20.07.2021

Am ieșit la o plimbare

În seara strălucitoare

Perseidele am privit

Și frumos ne-am tot vorbit.

O ploaie de meteori

Poți s-o vezi, dar rareori

În noaptea misterelor

Vine și căderea stelelor.

E mereu extraordinar

Să călătorim imaginar,

Privind cerul minunat

Ce-i frumos înstelat.

Precum Soarele și Luna,

Fiind mereu împreună

La fel și Eu, alături de Tine

Mă simt deja cu mult mai bine!

13.08.24

Pe Pământul însetat,

Mereu cercetat,

Soarele s-a răsfățat,

Strălucind neîncetat.

Timpul s-a păstrat

C-un frig neașteptat

Și-n miez de primăvară

Gerul te doboară.

Totu-i bine și frumos

De faci totul cu folos,

De nu vei fi capricios

Nu vei fi bolnăvicios.

Ascultă de la mine

Și atent reține,

Ai grijă de tine

Ca sa fie totul bine.

11.05.24

Frunzele stau vestejite,

Norii plâng tot de tristețe,

Vântu-ncepe să se agite

Străbătând cu acuratețe.

Pasările nu mai ciripesc,

Nu se-aud nici ciocăniri,

Urșii nu mai mormăiesc

Cum ar fi la-lor meniri...

Totu-i trist și melancolic

Cât mai stăm așa nostalgici

Sentimentul nostru toxic

Devenind tot mai magmatic.

Muzica-i cam fără sens,

Dansu-i făr’ de înțeles,

Timpul stă în contrasens

Trecând totul în exces...

12.10.24