O nouă eu...

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

Sunt momente în care gândesc cu inima și e frumos,

Și-mi amintesc... un simplu mesaj o făcea fericită

Acum lipsa ta sapă...și sapă un gol imens

Ce-l umplu scriind povestea noastră nesfârșită.

Sunt momente ...in loc să dorm... răsărituri prind în lacrimi

Nu am încetat să plâng din cauza poveștii noastre

Mi-s uneori nopțile pline de amintiri, de patimi

Și inima..în zori, n-ar vrea să se mai trezească.

Sunt momente când doar aș vrea să dispar

Atunci când ard de dor... și tu nu-mi simți căldura

Sau poate doar aș vrea să mă găsești aievea

Să mă împaci c-un vin și-mbrățisarea ta...

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

Comasați-s la putere 

Cu averea strânsă-n saci, 

Țara-i toată o mizerie,

Iar noi...lipiți săraci.

Citesc chipurile triste 

Şi-ncrețite de nevoi, 

Palmele noastre muncite, 

Vor lovi cândva în voi!

Cei mai mari penali în funcții

Și-au făcut vile, palate,

Au vândut pământul, munţii,

Ne-au lăsat păduri tăiate.

În curând vă sună ceasul,

Suflă vântul a schimbare,

Când poporu-şi ține glasul

Şi-şi dorește eliberare.

Ce este cu țara noastră?

Unde sunt cei înțelepți?

Tu, cândva, cea mai măiastră,

Azi, condusă de nedrepți.

Și dacă aș vorbi cu luna

Și aș cânta sumbru-n arcuș,

Mi-ar fi sufletul furtuna

Ce lăsă-n urmă pași de tuș.

Și alinări de ar mai fi

Pe parcursul vieții mele,

Inima mi-aș jertfi,

Să-ți pot uita și numele.

Fericirea de-aș găsi

Ca să nu te mai aștept,

Te-aș lăsa, te-aș părăsi

A mea cale s-o îndrept.

Viață cu amărăciune

Și de lacrimi plină,

Scrie eul cu-n tăciune

Versuri pline cu lumină.

Cuprins de frică-n întuneric

Și-nsetat de foc,

Muză, ecoul liric,

Șoapte suave puse-n joc.

Când cavoul devine casă

Ai să fii uitat de lume,

Vei sta singur, lor nu le pasă

Că la piatra cu-al tău nume

Lumânarea este stinsă,

Și-ai buruiene lângă cruce,

Crezi că îți vor face masă

Dar ei știu doar să se spurce.

Ești vorbit de rău și-acum

Chiar de tu le-ai vrut doar bine,

Pentru ei ai fost un fum

Iar ei se cred roi de albine.

Presupun că i-ai rănit

Dar cu toții au uitat

Când pentru ei păreai fericit

Și n-aveai drept la oftat.

,, Ce griji ai tu?"

,, În locul tău eu nu m-aș plânge"

Vorbe pe care sufletu'

Le-a clătit în lacrimi de sânge.

Altele chiar nu-și au rostul,

Prejudecăți și vorbe-n vânt,

Acum c-ai liniște, ai totul,

N-auzi vorbe din pământ.

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Că nu mai simți nimic,

Sentimentul de a fi întreagă

S-a dus... în dans mimic.

Ce să-ți spun?

Te-au îngropat propriile păcate,

Egoul te-a ucis,

Din inimă, bucăți uscate

Le-am strâns în cufăr, lacătu-i închis.

Ți-aș arăta,

Dar n-ai timp să-mi urmărești privirea,

Buze negre, palme reci,

Unde-ți este strălucirea?

Prin vise uiți să treci...

Așa că 

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Poate așa te voi uita,

Amintirile mi le dezleagă,

Să uiți și tu, c-am fost a ta...

În poiana înseninată

De cu seară greieri cântă

Iarba moale-n talpa vie

Te-nfioara și încântă.

Iar, când totul pare sfânt

Și când liniștea se lasă,

Se aude, slab în crâng,

Un glas de mogâldeață.

Era ea, înmiresmată,

Cu petalele-i vioaie,

Regina Nopții, cine alta

Se trezește in miez de noapte?

Am auzit astă vară

Pe când un corb cerul brăzda

Că lăcusta îi spuse melcului

Tot ce șoarecele știa

Care, la rândul lui,

Pestele și broasca-i spuse

Că ei știau toată povestea

Despre cea din miez de noapte 

Căci era așa din vremea

Pe când cocoșul ouă făcea,

Iar pinguinul putea să zboare

În zone tropicale iarna.

Ea a fost o mică floare,

Ca oricare, dar altfel,

Într-o seară, cu raza-i vie,

Luna vede micuța blândă,

Frumusețea ei plăpândă,

Dragostea, inima o-nmoaie.

De dimineață, Soarele,

Nici bine nu apare-n boltă

Căci greierele, pe umăr sare

Și-i șoptește de-a lui sortită

Că pe seară, se iubea

Cu o floare obișnuită.

Înfuriat și egocentric

Îi lasă cerul Lunii

Să ia cu ea toată lumina

Și stelele și norii .

Luna a făcut nuntă

Cu floarea cea obișnuită

Pe tron de stele, încoronată

Să-i fie-n veci regină.

Și așa, a apărut ea,

Cea mai răsărită între flori,

Gardianul nopții tainice,

Regina stelelor.