Filozofia vieții

Aud clinchetul bucuriei

Ce aduce sunetul armoniei.

Zăresc răsăritul de soare

Și vântul ce împrăștie boare.

Paleta galben-roșcat-aurie

Acoperă natura ca o pălărie.

Foșnetul frunzelor pe alei

Imită geamătul surd al petalei.

Îmi imaginez o pădure de bambus

Asupra căreia plutește un nimbus.

Vîrfurile tulpinilor ca un detaliu

S-au aplecat formând un vitraliu.

Îndepărtându-se norii de ploaie

Se-ntrezărește o lumină vioaie,

Ce jucăuș prin vitraliu pătrunde

Și în altarul catedralei s-ascunde.

Liniștea creată de sunetul toamnei

Prin misterul naturii și-al tainei,

Te-nclini în semn de venerație

Și o saluți cu suflet plin de admirație.

Mi-e teamă s-ating fericirea,

Ascunsă -n aura orizontului.

Pășesc în bătaia vântului

Și îmi revin urmând gândirea.

Mă găsesc în fața unei porți,

Ezit să o trec cu emoții.

Senzația că depășesc munții

Ce au păduri cu brazi cărunți.

Sub neaua ce acoperă bradul

E viața naturii în verde,

Iar sufletul nimica nu pierde

Că dragostea o exprimă bardul.

Reiau sentimentul dorinței

De împlinire a unui vis,

Și nu consider idealul abis,

Căci mânuiesc sfera speranței.

Lasă-te în voia sentimentelor.

Nu îngheța dorința-n rațiune.

Încearcă să te opui regretelor

Plăsmuite-n suflet dintr-o pasiune.

Privește peste îndoieli și sensuri,

Trăiește pentru tine-n viitor.

Nutrește speranțe și gesturi

Ce pot creea climatul iubitor.

Să-ți iei ca aliat o floare,

Ca păzitor un vultur.

Învăluită-n voalul de candoare

Să-ți amintești legenda lui Arthur.

Iubirea și puterea împreună

Cu înțelepciune, sunt dăruiri de sine.

Și învingând că ești ca o străbună

Vei dovedi în viitor urmări de bine.

Voi lăsa în urma mea

Un parfum ce va dura.

Copiilor dragostea mea

Și puterea de a îndura.

Gânduri mărețe de-a înainta,

Sentimente nobile înăscute,

Cuvinte blânde de a alinta

Și calități  de a fi recunoscute.

Buchete de cuvinte înțelepte

Pentru a crea o carte a vieții,

Scrisă pe concepții drepte,

Ferindu-i de a agăța scaieții.

Orice fel de drum vor întâlni,

Orice om în șoapte le va vorbi,

Cu ce sentimente îi va hrăni,

Reușitele lor nu le vor știrbi.

Dacă cumva vor fi loviți de-o piatră,

Și o ezitare îi va ține în loc,

Lăsați s-asculte câinele cum latră

Și dați cu acest parfum pe cozoroc.

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Ai mai trecut un podeț

Încrezător și îndrăzneț.

Să împlinești ani mulți!

Și tot greul să-l înfrunți.

Nu uita că poți avea

Bucuria în sănătate a trăi,

Și credința de-a putea

În veselie și iubire a grăi.

Clipe frumoase să petreci

Lângă toți ai tăi cei dragi.

Și-a ta dragoste s-apleci

Că a lor adorare o atragi.

Suflet ferice, cald și adorat

Iubitor, grijuliu și simțitor,

În inimile noastre te-ai ancorat

Precum și într-un viitor înfloritor.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ... fără nici un fir de iarbă...
    ... herghelii de cai s-adapă, 
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ... că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,
    prima stea lucind pe stâncă...

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Drept mergând fără cunoaștere,

Rupând etape, în creștere și prin renaștere,

Învăluit de culori calde ce mă sorb,

Ca un corb ce zboară, privește și... absorb,

Cerul plin de stele infuzate de stări,

Iubire și plăcere înfățișate-n amintire,

Memorii însorite pe mii de cărări,

Cu mii de culori, ca pulsul să-mi respire.

Dar lovind în stânga, căutând ce-i drept... sângerând,

Izbit de ziduri, aripile-mi sunt smulse,

Înconjurat de zâmbete ce beau picăturile scurse... adorând, când

Ignorând faptele și vorbele promise,

Îngropat în mulțime, cu părul rupt,

Veninul izbucnește când clipesc spre vise;

Smulgându-mi maxilarul, trag de vase

De sânge, cântând la o vioară ce de viață m-a supt.

Trezit la vale, dau de tine și e moale,

Respirându-mi pe piele, înconjurat de petale, 

Imagini de nirvana, demne de-o coroană,

Să-ți ofer totul, în detrimentul atingerii ce închide orice rană.

Dansează-mi în existență, nelipsind vreun pas,

Făcând popas într-un continuu vals retras,

Izolați de lume, din dubii și rețineri sustras,

Trăind la infinit într-o buclă pe care nu vreau s-o las

Să se spargă... și se întâmplă, rupându-mi inima,

Cu atriile atârnând printre coastele scoase, uitând să lege

Plămânii ce-și caută casa, uitându-și rama

Pe care lumea a oferit-o și-ntr-o clipă o șterge.

Uită-mi ochii pe care i-am scos și țâșnesc de disperare,

Crezând în uitare și-n remodelarea iadului ce apare

Când cred că văd sensul; și, alături de uitare,

Descopăr speranța în palma morții ce mă poartă-n înfățișare.