Sensuri

Atunci când o lacrimă

Spală un sentiment de mâhnire,

Un oftat adânc din inimă

Eliberează din suflet o jignire.

Sensibila fibră umană

Vibrează de pumnale lovită,

Dorind din căutarea-i vană

Să-nlăture clipa ivită.

Ale vieții firave spice

Crescute-n pământul omeniei,

Bătute-s de vânt ca de bice

În lin legănat al soliei.

Alunecă privirea pe o formă,

Pătrunde gândirea într-un fond,

În labirint fără noimă

Totul se învârte în rond.

Doi munți înalți se privesc

Față în față, fiindcă-s măreți.

Formele lor se oglindesc

În apele lacului, zâmbăreți.

Deasupra lor un cer senin.

Păziți de pădurea de brazi,

Cu roci cristaline de penin,

Creând un grup de camarazi.

Din cerul albastru soarele

Își trimite razele multiple

Spre lac, căutând culoarele

Spectrului de culori centuple.

Imaginile Lacului Maroon

Și clopotele Maroon în față,

Baghetă a Colorado-n creion

Privirea mea din nou se răsfață.

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

Lasă-te în voia sentimentelor.

Nu îngheța dorința-n rațiune.

Încearcă să te opui regretelor

Plăsmuite-n suflet dintr-o pasiune.

Privește peste îndoieli și sensuri,

Trăiește pentru tine-n viitor.

Nutrește speranțe și gesturi

Ce pot creea climatul iubitor.

Să-ți iei ca aliat o floare,

Ca păzitor un vultur.

Învăluită-n voalul de candoare

Să-ți amintești legenda lui Arthur.

Iubirea și puterea împreună

Cu înțelepciune, sunt dăruiri de sine.

Și învingând că ești ca o străbună

Vei dovedi în viitor urmări de bine.

Vârsta-n ani, doar un număr

La fel ca fructele din măr.

Îi culegi din pomul vieții

Și-i aduni în căruța bătrâneții.

Dar atunci când încă-i fruct

Speră că urcușul nu-i abrupt.

Trăiește, respiră și aspiră

La tot ce-i frumos și te inspiră.

Gândește că-n viață un obstacol

Este joc nedorit într-un spectacol.

Nu aplauzi, nu critici, ci îl ignori,

Și treci peste, ca soarele după nori.

Buchetul de frumoase primăveri

Să-l primești cu bucurie, ani averi.

Briliantul ce strălucește în viață

Să lumineze-n fiecare dimineață.

Mi-e dor de freamătul mării,

Și-mi este dor de primii zori

Ce-nobilează tonusul chemării

De a alerga în câmpul cu flori.

Mi-e dor de mângâierea caldă

A ta, ca și a razelor de soare.

Iubirea-mi să fie ca o scaldă

În susur încântător ca de izvoare.

Sunt multe, vechile-mi dorințe,

Ce tot se-așează între noi,

Și ne îndreaptă spre suferințe

Ce le-ntâlnim numai noi doi.

Ce mi-aș dori să vii la mine

Suferințele să mi le alungi,

Iar eu cu pas grăbit spre tine

Să vin cu sărutări îndelungi.

Așa cum sub un clar de lună

Pescarul și-a găsit al său zăvod,

Așa și dragostea cea stăvilită

Să își deschidă drumul slobod.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?

Cine sunt eu cand nu ma vede nimeni?

Si care e destinatia cand drumul e gol;

De ce e mereu atat de multa rusine?

Poate am amortit si tot ce a ramas e doar un ecou.

Si de ce in cea mai mare liniste gandurile urla?

Si de ce inca tremuri daca afara nu-i frig?

Pentru ca, in atat si atatea cuvinte

Se scufunda rapid prea putin, prea putin timp

Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației

Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției

Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni 

Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.