Indispoziție

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

Melancolic se-nfiripă un gând,

Iar în inimă un dor se aprinde.

Sentiment de iubire atingând

Și cu bucurie ființa o cuprinde.

În suflet sărbătoare-i la miazăzi,

Căci jumătate de veac împlinești,

Și destinul dragoste-ți hărăzi

Cu care mulți ani să domnești.

Zefirul, cu adierile-i blânde, calde

Prin care renaște întreaga natură,

S-aducă cu sine șirag de smaralde

Armonie, vitalitate și iubire matură.

Viața să-ți fie un parfum de flori,

Drumul să-ți fie luminos și clar,

Zâmbete într-un pastel de culori

Și visurile să se realizeze exemplar.

Just in time to see the light,

Gives me strength to be so bright.

From the darkness of the night

Towards a hopeful and sunny height.

From the stars, air, earth and waters

Nature created sons and daughters.

Everything I always hugged with love

It is now like the flight of a dove.

Feelings that flow like a waterfall

And it dominates my life as a squall,

I imagine the horizon like a sprawl

And my soul caught in a life trawl.

I wait for time to feed my thoughts

With all kind of happy naughts,

And to untie all my worried knots,

By giving me peaceful moments and lots.

Minunate momente de a trece o punte,

Semnele emoției inundă pe frunte.

Sentimentele adunate-n buchet

Dau mireazma anilor unui băiet.

Adolescența-i o haină frumoasă;

O porți, că de soartă-i aleasă,

Și-n brațe, pe umeri și-n creștet

Respiră căldura vieții din suflet.

Cu dragoste-n gânduri și gesturi

O mamă și-un frate sunt alături,

Pe drumul presărat cu speranțe,

Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.

Întinsă pe patul moale, cu miresme aparte

Prin fereastră priveam către cer departe,

Într-o noapte caldă de vară, la luna plină

Și-n minte aveam cânturi ca de mandolină.

Un freamăt în suflet palpitând a izvorât

Căci în gând de mult timp era zăvorât,

Dând naștere unui sentiment romantic

Și simțuri dezvăluindu-se anacreontic.

Lumina misterioasă a lunii pătrundea

În interiorul camerei prin perdea,

Creând un joc magic profund liniștitor,

Dar în același timp destul de ispititor.

În caleidoscopul ritmului din inimă

Și al sentimentelor ce îl animă,

Încet pleoapele ochilor s-au îngreunat

Și dorințele cu visul s-au împreunat.

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Timpul trece ca o boare,

Ca un vis fără hotar,

Șterge urme, lasă soare,

Leagă doruri în altar.

Curge-n orele tăcute,

Sculptează-n noi ce n-am știut,

Frunze cad, izvoare ascultă

Pașii celor ce-au trecut.

L-aș prinde-n palme să rămână,

Dar fuge-n vânt, fuge în zori,

Ne dă aripi, ne îndrumă,

Ne topește ca pe nori.

Timpul vine, timpul pleacă,

Numai clipa e a ta,

Fă din ea o stea ce veșnic

Într-un suflet va dura.

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.