Umbra timpului

Am pus timpul în ceasuri, cu mintea grăbită,

Să spună când viața e plină sau rănită.

Dar timpul nu trăiește, el doar ne privește,

În tăcerea lui rece pe toți ne oglindește.

Noi i-am dat nume: trecut și viitor,

Ca să nu rătăcim într-un singur izvor.

Am tăiat infinitul în clipe puține,

Crezând că prin ele ne ținem de sine.

Dar când ne iubim, timpul cade din noi,

Se strânge în taină în umerii doi.

Și când suferim, se întinde amar,

Ca drumul pustiu către ultimul far.

Poate că timpul e doar un ecou călător,

Ce trece prin lume ușor trecător.

Un val fără țărmuri, născut să dispară,

Iar noi îl urmăm într-o veșnică seară.

În brațele tale m-am regăsit,

Ca marea ce-și află limanul dorit.

Privirea ta blândă mă poartă departe,

Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.

Te caut în noapte, te chem în tăcere,

Ești focul ce arde în a mea durere.

Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,

Și dorul ce naște din vechi jurăminte.

O clipă cu tine e viață întreagă,

E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.

Iar inima mea, prizonieră, tresare

Când tu mă atingi și iubirea mă doare.

Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,

Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.

Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,

Două suflete arse de-o dragoste-n lume.

O, valuri încărcate de spumă,
luați-mă cu voi
acolo unde nici numele nu mai are greutate.

Să fiu o frunză
care nu se împotrivește curentului,
care nu întreabă unde ajunge.

Purtați-mă peste întinderi,
prin lumina dimineților și prin întunericul adânc,
până când oboseala va tăcea.

Iar dacă drumul se sfârșește,
lăsați-mă pe un țărm uitat,
unde marea își pierde glasul,
iar memoria se dizolvă în nisip.

Să rămân acolo,
între ultima undă
și începutul liniștii.

Suntem alchimiști ai devenirii,

topind frica în focul timpului,

încercând să scoatem lumină

din umbrele greșelilor.

Ne naștem materie fragilă,

dar viața ne arde încet,

ne modelează prin încercări

până învățăm să fim formă și sens.

Piatra filosofală nu locuiește în stele,

ci crește în adâncul ființei,

din adevăr, din iubire,

din curajul de a rămâne drepți.

Adevărul cade ca o ploaie curată,

spală măștile orgoliului,

și lasă sufletul liber

în fața propriei conștiințe.

La capătul drumului,

nu vom lăsa aur,

ci urme de lumină vie,

semn că am fost oameni.

Ești vulcanul ce pulsează în adânc,

un mormânt de stele ce vrea să ardă,

cioburi de lumină, sparte în timp,

ce țes o lume nouă, nevăzută.

Ești tornada ce știe că nimic nu rămâne,

că zidurile sunt doar umbre efemere,

rănile plouă cu foc și veșnicie,

desfac noduri din țesătura uitării.

Umbrele trecutului sunt pietre de râu,

lustruite de ape ce nu încetează,

iar tu ești fierarul ce-și modelează clipa,

făcând din durere scânteie și foc viu.

Nu te teme să fii ruptă, să fii spartă,

căci în crăpături se ascund izvoare,

furtuna ta spală praful vechilor credințe

și lasă să crească pădurea adevărului.

Durerea ta e limbajul tăcerii,

un cântec de piatră, de vânt și răbdare.

Tu îl înveți, îl porți și-l eliberezi

până devine ecoul libertății tale.

În noi arde un foc fără fum,

aprins din dor și neputință,

care nu mistuie trupul,

ci schimbă tăcerea în sens.

Intrăm în viață ca materie crudă,

cu margini reci și fragile,

iar timpul ne bate încet

până ne învață forma luminii.

Adevărul curge prin venele sufletului,

ca metal topit,

ars din minciună și frică,

curățat de zgură.

Nu căutăm aur sub pământ,

ci în pașii pe care îi lăsăm,

în inimile pe care le atingem,

în binele care rămâne.

Când focul se va stinge,

nu vom fi cenușă,

ci căldură vie în memorie,

dovadă că ne-am schimbat.

Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,

Ce frumuseți se mai cultivară!

Parfum de pace, parfum de amor,

Timpul se îmbracă, doar cu umor.

Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,

Râuri de sânge, al lumii delict.

A început războiul, nimic nou sub soare,

Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...

Iată, că erau, în fața salcâmului,

Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,

Doar căsătoriți, de câteva zile,

În lume, s-au dus rezervele de mile...

Iosif că vrea sau nu, la oaste!

Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.

Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,

Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.

,,O să fie bine'', aceasta grăiau,

De dor, inimile chiorăiau.

,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,

Spre multe direcții, și șovăiau.

Acum, acum îmi revendic rândul,

Vrei să îmi expun atât de mult gândul,

Iosif a plecat, e drept,

Sunt al adevărului adept.

Măi să fie, totul atât de repede,

Ce grațios, ca niște lepede,

Distracția este în focul cel aprins,

Tot acolo Iosif este... prins!

Aha, o zi deosebită!

Cu durere împodobită.

O vreme interesantă,

O durere... tentantă.

Oameni țipă de durere,

Deși nu li s-a cerut vreo părere,

Unii zic de mama, tata, frați, bunici,

Fel de vise mari și mici.

Pe cer plouă cu gloanțe,

S-a dus a umbrelor speranțe,

Râuri de sânge, cascade de lacrimi,

Glasuri împodobite, cu patimi.

Ai zice că este o zi de naștere,

Soartă fără de cunoaștere,

Totul este o macabră surpriză,

Pentru omenire, doar o altă repriză.

Voi continua chiar eu acum,

Imediat după? Oarecum...

Tare bine îți voi continua ideea,

Stilu meu, prieten cu orhideea.

Sălbatica ironie a acestei vieți,

Durerea înveșmântată în scaieți.

Alt oraș, șters de pe lume,

Altă pagină, în late morții volume.

Totuși iată un singurel soldat,

De la moarte a primit un ,,mat".

Ține la piept strâns o rochiță,

Plângând după a lui fetiță.

Acel oraș, ras de pe pământ,

El știa bine acel așezământ.

Cândva dânsul viețuia acolo,

Amintirile... bântuie dincolo.

Fiica lui, lumină sa,

Ce dureri mai încasa!

A pierdut familie, casă, masă,

De viață... nu-i mai pasă.

Iată că în zori se aprinde lată bătălie,

Moartea, se așternă ca o pălărie.

Soldatul, se duce în față,

Moartea, se răsfață...

Singur, neînarmat,

De moarte s-a apropiat.

Imediat a fost străpuns,

Cu sângele a fost el uns.

Bine, bine, hai cu stiloul!

Voi continua acum tabloul.

Căci după multe, multe bătălii,

Dumitrel, clar, unul din viile stafii.

Tare greu să nu-l observe,

Imaginea începea să se conserve,

În mod clar, era cam nebun,

Ce vorbea...hai să nu mai spun...

Știuca invidioasă la ce dinți avea,

Cu acel zâmbet... el zăbovea...

Toți știau de acea piatră ascuțită,

Cara a născută o ființă cam... sluțită...

Dinți de animal, nimic altceva,

Spre cele drăcești, ce clar privea!

Cu acel zâmbet permanent...

,,Poate mușcă, fii atent!"

Ce a pățit, sau ce a văzut,

Doar aici era el mut.

Nu a spus ce, se vedea că doare,

Și încet, Dumitrel moare.

A dispărut, după o bătălie,

,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"

Așa ar spune unii, nu doar cineva,

Totuși reputația, nu se degreva.

Dinții animalici, ochii ăia morți,

Așa nu aveai cu să le suporți,

Dar acum, fiind dispărut,

Frica, vai ce a crescut!

Gândul că s-ar putea întoarce,

Din mormânt el oare...toarce?

Mort sau viu, nu mai contează,

Tot frică, el plantează.

Acum preiau eu stiloul,

Deci voi continua tabloul.

Are și elemente frumoase,

Adânc legate de oase.

Iată, salcâmul a prins vara,

Înflorind cu timpul sfoara,

Iată, a așteptat un pic,

Încălzit al vremii spic.

Un anume domn caporal,

Deținea un ridicat moral.

Avea și dânsul o soție dragă, 

Care pentru dânsul ea se roagă.

Cu binecuvântarea Celui de sus,

Câte poezii a mai compus.

Ce delicatețe și farmec mai avea,

Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.

,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?

Întreabă nevrednicul... sărățel"

Acesta este doar un mic exemplu,

Din rime a clătit un falnic templu.

,,Pătimea gândul pentru tine,

Floare plină de mireasmă,

Ducea lupte bizantine!

Ațintit spre o fantasmă"

Și a mai continuat scrisoarea,

Că altfel nu-l lăsa onoarea.

Apoi s-au iscat discuții epistolare,

Hai să fie le fac mai clare:

-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!

O onoare mult prea mare.

Tu ești dulce eu sunt sare!

Soarta eu îmi amătesc..."

-,, Ce spui acolo draga mea?

Cât aș vrea să te strâng la piept,

Pe tine eterică mea stea!

Vina mea, eu să mă iert?"

-,, Gândul la tine este dulce,

Dulce ispită usturătoare!

Ce fumuri seducătoare,

Inima nu vrea să se culce..."

-,, Parfumul meu grăitor,

Mirosul ați simți nu pot!

Viitor șovăitor,

Pentru tine sunt eu mort?"

-,, Unde ești iubirea mea?

Zăhărel pe amărel,

Sump mărgăritărel,

Conștiința te numea."

-,,Unde ești tu, gând de basm?

Încă mă uimesc, ești reală!

Ființă boreală, care nu știe de marasm!

Totuși fără tine, simt o amăreală."

-,, Mă bucur lumină lină,

Rază pură...

Prețioasă gură,

De mărgăritare plină."

-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,

Elegantă, jovială,

Iubitoarea rugăciunii,

Strălucire fluvială."

-,, Flacără strălucitoare,

Stătător pe apă cristalină,

Gândul la tine mă alină,

Haină de sărbătoare."

-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,

Gândul meu, se neliniștea,

Totuși în gând te includeam,

Providența, despre tine povestea."

-,, Soțul meu, iubirea mea,

Voi rămâne înțeleaptă,

Femeia ta așteaptă,

Iubirea nu-mi va cădea!"

Destul zahăr, destul foc,

Hai marș din al meu loc!

Vrei să spun și eu gânduri,

Trebuie împinse-n rânduri.

Un soldat ar putea spune:

,, Adevărul să răsune!"

A și compus o poezie,

Interesați? Hai fie:

,,De ce bați strălucitor soare?

Săracele mele picioare...

De ce ești rea măi omenire?

Ah...durerii încremenire..."

Măi și ar mai continua,

Ce?! Păi nu insinua!

Adevăr văzut cu ochii,

Vai...ale morții rochii...

Iată, salcâmul a prins toamna,

Ce mai stă acolo doamna,

Gândurile se tot răcesc,

Prostia îi ceva drăcesc!

Tâmpiți, proști, tâmpiți!

Binele îl risipiți!

Vai, vai de minciunile voastre,

Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!

Voi furați onorarea noastră,

Păi așa, ,,ce mai anoastă"

Nini cu aveți așa ceva,

Aveți bani, ,,deci altceva".

Fiarelor, Ipocriților,

Ucigașii Sfinților,

Tot voi mereu să vă băgați?

Pacea tot voi o stricați.

Hiene nenorocite!

Vai de legile pocite!

Oricum tot voi le dați,

Tot voi... posedați...

Țările ,,mici" le jupuiți,

Ce urmează, doar voi știți.

Doar voi să știți ce-i binele,

Genogiduri...cu miile!

Și nu doar alții, de voi...,, uitați",

Cum adică vă mirați?!

Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!

Ah...și pe-acolo ați trecut...

Da, da, voi să aveți dreptate,

Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!

Nu vă pasă de suferință...

Diavolească conferință!

Moralitatea o exterminați,

Spre rău totul înclinați,

Bunul gust, bună gândire,

,,Totul spre păcătuire!"

De Hristos nu vreți să auziți,

Voi, ai prostiei paraziți!

Diavolul este prostia,

Voi vă dați nu nebunia.

Oricum, veți fi risipiți,

De moarte oricum, vă alipiți.

Oricum tot pentru nimic,

Vreți voi ,, încă un pic".

Poate lumea o smintiți,

Tot de moarte vă alipiți,

Acum, nu este ,,atunci",

,,Atunci" vor fi sorțile adânci.

Tot ce este ridicat de răutate, 

Tot în foc vor fi mutate!

Să vă lumineze Dumnezeu!

Fără El, vă va fi greu...

O să preiau eu de aici,

Cu câteva rime mai mici,

Un preot se afla pe front,

Avea multe rime-n cont.

Totuși speranța a cam plecat,

Bucuria...a secat,

Totul para fără ieșire,

Vai...ce copleșire!

Iată, salcâmul a prins iarna,

Așteptarea a întărit și marna.

Totul mort și înghețat,

Un moment...cam nuanțat...

Totuși, unii oameni displăceau răul,

Răsuna, al bucuriei zurgălăul,

Nimeni nu mai voia să lupte,

,,Destul cu familiile rupte!"

Părintele Claudiu scria poezii,

Număr de adevăruri, mii și mii.

Eu, o să dau doar un exemplu,

Până și eu tind să contemplu:

,,Sunt aici,

Priveliști mici,

Sunt acolo,

Priveliștea-i încolo.

Mereu fug și tot alerg,

Fără să știu de ce merg.

Clar are o denumire,

Cum apare, o uimire.

Poartă denumirea de viață,

Mara vânzătoarea la piață,

Bună și nenorocită,

E și acolo un pic de mită.

Totuși eu îi râd în față!

Căci deși îmi este greață,

Peste ea tot o să trec,

Și spre cer tot mă petrec"

Minune dumnezeiască!

Cel rău a rămas mască.

Războiul, s-a terminat!

Lumea, s-a luminat!

Cum? Nimeni nu știe...

Dacă afli, spune și mie!

Da, nu m-am putut abține,

Rimele mele, cam puține.

Am venit cam... neanunțat,

Totuși conflictul s-a sfărâmat.

Acum te rog, spune mai departe,

Insinuările, hai fă-le sparte!

Oh, dar mulțumesc frumos,

Totul se termină cam...pufos...

Un soldat se duce acasă,

Fuge! Să nu întârzie la masă.

Este chiar sărbătoarea Învierii!

Se aprinde lumina serii.

Altă pagină, alt volum,

Pentru unii, un zulum.

Iată salcâmul a prins primăvara plină,

Vremea, oferă o mângâiere lină.

Sufletele, au înflorit.

Teroarea, s-a cam oprit.

,,Cum putem, atât de repede,

Grațios, ca niște lepede,

Trece peste tragedii,

Îmbrăcați în comedii?"

nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean

şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet

Suflete urlă după recuperare,

Oameni după salvare

La un apogeu de ură și dispreț

Lumea s-afundă într-un iad măreț.

Vechile moravuri, bine judecate,

Acum sunt uitate,

Distruse și scuipate.

Busturile de piatră,

Ce conduceau odată,

O amintire cu sânge pătată.

Oamenii s-au trezit,

Revoltați după reformă și schimbare,

Radicalizați de ură și teroare.

Lumea fără un conducător veritabil,

S-afundă într-un carnaj inexpugnabil.

Ochi pentru ochi,

Dinte pentru dinte,

Omenirea s-aruncă într-o mare de morminte.

Societatea construită de mii de ani,

Divizată și cucerită de către dușmani.

Dar cine e dușman?

Când lumea a luat foc,

Când săracii nu mai au ce mânca,

Și-i vor mânca pe cei cu mai mult noroc.

Specia, cândva dezvoltată,

Se-ntoarce la legea ei deprimată.

Dar cine poate judeca?

Când ura îți dirijează mintea.

Din cauza lacrimilor,

Al sângelui vărsat

Din dorința de tăcere,

De a ascunde ce simțim cu adevărat.

Încătușați între pereți aspri și reci,

Ai falsității de vecii întregi.

Oamenii se ucid pentru a păstra ideea superiorității,

Totul în numele ”libertății”.

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

O viață într-o clipă

De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .

E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?

Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !