Odă femeii

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!

Ca să fiu cu lumea-n ton,

Mi-am luat de curând I-phone.

Fi-miu, neastâmpărat,

L-a trântit și-acum e spart.

Întreb: este cineva

Ce dorește-al cumpăra?

Are doar opt anișori,

Ochișori scânteietori,

Blond, cu părul bucălat

Dar, cam neastâmpărat.

De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.

Aș vrea să m-afund în uitare,
Să uit, ce e bine, ce-i rău,
Dar unde-aș privi azi în zare,
Tot văd surâzând chipul tău.

Și iar pozei tale mă-nchin.
Să beau să te uit azi îmi vine,
Dar orișice picur de vin
Mi-aprinde iar setea de tine.

M-așez și-mi aprind o țigare,
Să-nnec amintirea-ți în fum.
Dar tu te întorci din uitare,
Te-ntorci ca un dulce parfum.

Mă arde ca focu-amintirea,
De uit, am în suflet pustiu.
Prin gând îți trimit azi iubirea
Și-n gând lângă tine-am să fiu.

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Ce bine că n-a fost să fie

Un fluture prins cu un ac de gămălie 

Ce a zburat pân' la apus

Când liber în întuneric a pătruns

Ce bine ca n-a fost să fie

O pasăre închisă în colivie 

Ce trilul liber și-l exprimă

In zborul ei înspre lumină

Ce bine că n-a fost s-ajungă

Captivă într-o închisoare a minciunii 

Acum e liberă să simtă, să trăiască

Unde vrea ea, așa cum vrea...ca pasărea măiastră

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Dacă Dumnezeu mă caută după chip, iar eu ajung după mască,

Ce va vedea din mine, omul sau minciuna mea?

Că lumea m-a învățat să zâmbesc când sufletul se frânge,

Dar cerul mă va judeca după rana ce-am ascuns sub ea.

Am purtat fețe străine ca să nu-mi vadă nimeni vina,

Am fost lumină pe dinafară și furtună în ascuns,

Iar când voi sta în fața Lui, nu chipul va răspunde 

Ci tot ce am ucis în mine și tot ce n-am spus.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Poet mare ce era,

Eminescu tot găsea

Rime, versuri cu strofe

Pentru poezii cu note.

Mare poet era,

Luceafărul îl scria

Cu cuvinte rătăcite

Și cu vorbe tot rostite.

Până și pe pat de moarte,

Acesta scria o carte.

Din trecut spre veșnicie

Curge a lui melodie,

Și în fiecare carte

Inima încă îi mai bate,

Căci Eminescu cel iubit

Pentru artă a trăit

Și a creat o veșnicie

Cu cuvinte de iubire.

Și Luceafărul pe cer

Strălucește tot mereu,

Ca dovadă că veghează

Și a lui stea luminoasă

Ne arată mare artă

Cu pânza cerului albastră.

Cam atât despre poet,

Că a fost om bun și drept,

Ce a scris cu suflet mare

Multe poezii, romane,

Suflet mare ce a pus

În scrisul său de presus.

Viața unui om este ca un film

De groază, de romanță,

De comedie, de tragedie,

Însă viața bate filmul.

Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film

Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?

Dacă da, e un semn bun

Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.

Întreabă pe oricine vezi pe stradă

Şi-ai să vezi că umbra lui

Duce-n spate o povară anume,

Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.

Viața bate filmul

Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,

Chiar dacă ai suferit,

Pentru că orice film are şi un sfârşit!