Umbra timpului

În brațele tale m-am regăsit,

Ca marea ce-și află limanul dorit.

Privirea ta blândă mă poartă departe,

Prin vise ce ard și prin inimi deșarte.

Te caut în noapte, te chem în tăcere,

Ești focul ce arde în a mea durere.

Pe buze-mi rămâne sărutul fierbinte,

Și dorul ce naște din vechi jurăminte.

O clipă cu tine e viață întreagă,

E visul ce timpul nu poate să-l șteargă.

Iar inima mea, prizonieră, tresare

Când tu mă atingi și iubirea mă doare.

Rămâi lângă mine, rămâi până-n zori,

Să-mbrățișăm vise, să fim nemuritori.

Căci lumea se stinge, dar noi vom rămâne,

Două suflete arse de-o dragoste-n lume.

Ești vulcanul ce pulsează în adânc,

un mormânt de stele ce vrea să ardă,

cioburi de lumină, sparte în timp,

ce țes o lume nouă, nevăzută.

Ești tornada ce știe că nimic nu rămâne,

că zidurile sunt doar umbre efemere,

rănile plouă cu foc și veșnicie,

desfac noduri din țesătura uitării.

Umbrele trecutului sunt pietre de râu,

lustruite de ape ce nu încetează,

iar tu ești fierarul ce-și modelează clipa,

făcând din durere scânteie și foc viu.

Nu te teme să fii ruptă, să fii spartă,

căci în crăpături se ascund izvoare,

furtuna ta spală praful vechilor credințe

și lasă să crească pădurea adevărului.

Durerea ta e limbajul tăcerii,

un cântec de piatră, de vânt și răbdare.

Tu îl înveți, îl porți și-l eliberezi

până devine ecoul libertății tale.

Am pus timpul în ceasuri, cu mintea grăbită,

Să spună când viața e plină sau rănită.

Dar timpul nu trăiește, el doar ne privește,

În tăcerea lui rece pe toți ne oglindește.

Noi i-am dat nume: trecut și viitor,

Ca să nu rătăcim într-un singur izvor.

Am tăiat infinitul în clipe puține,

Crezând că prin ele ne ținem de sine.

Dar când ne iubim, timpul cade din noi,

Se strânge în taină în umerii doi.

Și când suferim, se întinde amar,

Ca drumul pustiu către ultimul far.

Poate că timpul e doar un ecou călător,

Ce trece prin lume ușor trecător.

Un val fără țărmuri, născut să dispară,

Iar noi îl urmăm într-o veșnică seară.

Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,

O esență ce mă leagă, mă ține de greu.

Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,

Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.

Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,

Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.

În fiecare clipă, în fiecare drum,

Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.

Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,

Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.

Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,

Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.

Suntem alchimiști ai devenirii,

topind frica în focul timpului,

încercând să scoatem lumină

din umbrele greșelilor.

Ne naștem materie fragilă,

dar viața ne arde încet,

ne modelează prin încercări

până învățăm să fim formă și sens.

Piatra filosofală nu locuiește în stele,

ci crește în adâncul ființei,

din adevăr, din iubire,

din curajul de a rămâne drepți.

Adevărul cade ca o ploaie curată,

spală măștile orgoliului,

și lasă sufletul liber

în fața propriei conștiințe.

La capătul drumului,

nu vom lăsa aur,

ci urme de lumină vie,

semn că am fost oameni.

În noi arde un foc fără fum,

aprins din dor și neputință,

care nu mistuie trupul,

ci schimbă tăcerea în sens.

Intrăm în viață ca materie crudă,

cu margini reci și fragile,

iar timpul ne bate încet

până ne învață forma luminii.

Adevărul curge prin venele sufletului,

ca metal topit,

ars din minciună și frică,

curățat de zgură.

Nu căutăm aur sub pământ,

ci în pașii pe care îi lăsăm,

în inimile pe care le atingem,

în binele care rămâne.

Când focul se va stinge,

nu vom fi cenușă,

ci căldură vie în memorie,

dovadă că ne-am schimbat.

Împovărat de-al marilor orașe tumult,
Ale pădurii șoapte, eu nu le mai ascult,
Într-o grăbită lume, pe repede-nainte,
Nu mai e zbor printre frunzele-cuvinte...

Și uite, acuma stau și mă gândesc curat,
La câte mii de frunze verzi am renunțat,
De mi-s copacii goi de atâtea zboruri frânte,
Mi-e atâta dor de ecoul frunzelor-cuvinte...

Căci am ajuns cu anii, și-i greu să mai disting,
De afară-i vifor mare sau iureș să-l ating,
Și simt amarul tot cum stă închis pe buze,
În mine nu mai sunt decât un pumn de frunze...

Și-n toamna minții mele, eu tot tânjesc la vară,
La mugurii pe ram ce-au înfrunzit întâia oară,
Cu nerăbdare-n glas am să v-aștept cuminte,
Căci eu n-am scris, am sângerat cuvinte...

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Zu viel Sensibilität

Eine geringe Sensibilität ist auf ihre Art gut. Es ist gut, sensibel zu sein, unserem Bedauern Ausdruck zu verleihen, wenn jemand weniger angenehme Ereignisse erlebt hat, bei ihm zu sein, ihm zuzuhören, ihn zu beruhigen, ihn zu verstehen, seine Leiden zu lindern, mit ihm zu seufzen, mit ihm zu weinen sie einzuwickeln, wenn ihnen kalt ist, sie zu verbinden, wenn die Katze sie gekratzt hat (dass es auch ihre Schuld war, dass sie sie gekratzt hat, weil sie nicht wissen, wie man damit spielt), ihnen einen Eisbeutel anzulegen über einem verstauchten Knöchel aus dem Kühlschrank holen, ihre Tränen abwischen, ihnen Medikamente gegen das Fieber geben, Lippenbalsam, damit sie nicht so rissig werden, desinfizieren ihre blutende Nagelhaut, wenn sie nicht wussten, wie sie die Maniküre machen sollten, die sie haben wollten Nägel, die länger sind, als sie von Natur aus hatten, weil das Mode ist, und jetzt haben sie nur noch Blut daran, lasst uns Moskitonetze anbringen, damit sie sie nicht so sehr beißen, ihr Blut saugen, keine Malaria oder Gelbfieber übertragen, Nehmen wir Insektizide. Wenn sie immer noch darauf bestehen, das Haus zu betreten, holen wir uns auch einen Ventilator, um den Geruch von Insektiziden zu verbreiten. Halten Sie das Fenster offen, damit keine Mücken eindringen und der Geruch von Insektiziden herauskommt. Stellen wir den Boiler so ein, dass er auch heißes und nicht nur kaltes Wasser liefert, denn dann ist noch mehr Sorgfalt erforderlich. Volkswirtschaften berücksichtigen nicht wirklich die individuellen Bedürfnisse der Menschen, sie sind eher ein egoistisches Bedürfnis eines einzelnen Menschen.

Sparen wir auch nicht an immunstärkenden Nahrungsergänzungsmitteln wie Vitamin C, das köstlich zitronig schmeckt und nicht zu viel kostet, es ist erschwinglich, man kann es aus einer einfachen Limonade bekommen, also haben wir keinen Grund, auf den Kauf zu verzichten .

Besorgen wir uns dicke, flauschige Blusen, die nur für den Aufenthalt zu Hause gut sind. Nehmen wir ihre Gesichtspflegemaske, eine Maske, die das frühzeitige Auftreten von Krähenfüßen und Mimikfalten verhindert. Wir sind zu jung, um Falten zu haben!

Im Allgemeinen ist Sensibilität die Schwester von Großzügigkeit und Fürsorge, aber was tun wir, wenn sie außer Kontrolle gerät, neue Höhen erreicht und keine Grenzen kennt? Ist das immer noch eine wohltuende, gesunde und wohlverstandene Empfindung? Nein natürlich nicht. Schon jetzt knarrt etwas in unserem Wesen, und diese Sensibilität ist das Hauptsymptom. Es wäre angebracht, sich Fragen zu stellen: „Warum bin ich so?“, „Übertreibe ich?“, „Was führt dazu, dass ich auf im Wesentlichen triviale Dinge so heftig reagiere?“

Sie werden die Antwort irgendwo in Ihrer Vergangenheit verloren finden. Ist die Sensibilität, von der wir sprechen, das Ergebnis einer traumatischen Lebensepisode? Haben Sie bei einer Prüfung nicht so lange gebraucht, wie Sie erwartet hatten, und haben sich seitdem dazu entschieden, alles aufzugeben, weil Sie denken, dass es keinen Sinn mehr hat? Wurden Ihnen nicht die Chancen geboten, die Sie sich erhofft hatten? Konnten Sie aufgrund der Umstände nicht tun, was Sie sich vorgenommen hatten? Wenn die Antwort auf mindestens die Hälfte davon „Ja“ lautet, dann sprechen wir nicht gerade von Sensibilität, sondern von einer negativen Reaktion auf Dinge, die passiert sind, die uns vorübergehend verletzt haben und eine völlig unverheilte Wunde hinterlassen haben.

Wie könnte eine solche Wunde geheilt werden? Ich kratze immer mehr daran. Sitzen und analysieren: Woher kommt diese Wut, gepaart mit Sensibilität? Du hattest den Mut, auf ein ich weiß nicht welches schwedisches College zu gehen. Und mit 19 braucht man wirklich Mut, die Flucht zu ergreifen, das Elternhaus zu verlassen, aus einer Provinzstadt, eben in ein großes Universitätszentrum. Und was es zu sehen gibt, der Weg zum Erfolg und die interessanten Fähigkeiten, die man im Lebenslauf absolvieren kann, ist nicht nur mit friedlichen Momenten gespickt, sondern sie ist auch jemand, der gerne schreit, schreit und Studenten demütigt, weil sie diese nordische Sprache nicht perfekt aussprechen – Germanisch. dass ich die Zeitformen nicht perfekt kenne, dass ich die Grammatik und Syntax nicht beherrsche ... immer noch perfekt? Ich weiß nicht einmal, was perfekt wäre, wie perfekt wäre, und ich denke nicht, dass subjektive Perfektion eine Rolle spielen sollte. Wenn es objektive Standards gäbe, dann lohnt es sich ja, sie einzuhalten und zu versuchen, sie zu erreichen, denn so kann der Fortschritt wirklich gemessen und beobachtet werden. Wenn es sich hingegen um Ziele handelt, die nur einer will, die anderen aber nicht, macht es keinen Sinn, uns selbst zu vergleichen, denn wir können aus dem, was wir hören, sowieso nichts wertschätzen oder abwägen. Es ist sicher, dass jeder, der Schüler demütigt, weil sie es nicht genau wissen, das Herz eines Försters hat, der am Fließband Bäume fällt, ohne auf das zu achten, was er zurückgelassen hat. Ja, die Bewertungskriterien sind sehr objektiv. Wie können Sie als 58-jährige Frau, die sich ihr ganzes Leben lang nur mit Schwedisch umgeben hat, davon ausgehen, dass eine 19-jährige Schülerin Ihnen in puncto Beherrschung und Können ebenbürtig sein muss? ? Wir sind zum Lernen da. Wenn wir lernbereit geboren wären, würden wir uns nicht für eine Spezialisierung anmelden, und das war’s, was bräuchten wir, wenn wir es bereits wüssten? War es nicht billiger, keine Miete, keine Zugfahrten, keine Wohnheime, keine Bibliotheksmitgliedschaft, kein Essen und viele andere Nebenkosten? Es ist lustig, was passiert, wenn 58-jährige Frauen Sie nach ihren eigenen Werten beurteilen. Es ist so, als würde der Schüler einem 8-jährigen Kind eine Meditation geben. Damals konnte er kaum in seiner eigenen Sprache schreiben, geschweige denn auf Englisch, Französisch ... Wäre es nicht traumatisierend, ihn zu beschimpfen, weil er keine Zeit hatte, den Inhalt perfekt zu beherrschen? Während? dass die Person, die Privatunterricht gibt, im Ausdruck vage wird? Zeit, das heißt, er hätte mit seiner Mutter verhandeln können, sie zu bitten, ihn mit 5 Monaten zur Welt zu bringen, nicht mit 9 Monaten, wie es normal ist, um früher auf die Welt zu kommen, früher zu lernen, einfach weil das der Mensch ist will, wer Unterricht gibt. Es gibt auch die Frage der Erdenzeit. Solange wir auf demselben Planeten leben, haben wir alle gleich viel Zeit, 24 Stunden, nicht mehr.

Diese subjektive Perfektion anderer führt zu Empfindlichkeiten aller Art. Es macht auch keinen Sinn, danach zu streben, es zu berühren. Wir wissen nicht, was die Person will, die mit uns nicht zufrieden ist. Wir wissen nicht, was er denkt, wie er denkt, was er bevorzugt, was er nicht bevorzugt, wie viel, was, wie und in welchem Ausmaß.

Die subjektive Perfektion anderer lähmt, sowohl emotional als auch sachlich. Wenn die Schülerin jedes Mal gedemütigt wird, wenn sie den Mund öffnet, wird sie dann immer noch zuversichtlich sein, dass sie eine Chance hat, eine gute Schwedischsprecherin zu werden? Wird sie in den Tiefen ihrer Seele immer noch die Kraft finden, weiterzumachen, zu üben, zu lesen, sich zu verbessern, bis sie die Geläufigkeit, den Rhythmus und die Musikalität der Sprache erlangt? Nein, das gibt es nicht. Er hatte gute Absichten, die im Laufe der Zeit scheiterten.

Die subjektive Perfektion anderer verlangsamt, verdrängt. Als ob Ihr Lehrer jeden Ton planen würde, wann er ihn sagen soll und wie er ihn sagen soll. Würde Sie diese Lerntechnik nicht einschüchtern? Wo ist die Leidenschaft, der Charme, die unregelmäßigste und vielseitigste Schönheit der Sprache? Wann haben Sie Zeit, sich auf Vokabeln, Grammatik, Syntax und ihre Wünsche zu konzentrieren, wenn der Fokus immer auf Ihrer Sprechweise liegt? Wird es nicht zu einem Hindernis, das Sie nicht überwinden können? Behoben wie bei Multiple-Choice-Tests. Sie sind auf eine Frage gestoßen, auf die Sie nicht die richtige Antwort wissen, obwohl Sie sie bereits gut beantwortet haben. Was machst du? Bleibst du dort hängen und gehst nicht weiter, nur weil du es dort nicht weißt? Es wäre ein großer Verlust, sowohl für den Gutachter als auch (zunächst) für Sie.

Als Reaktion auf die subjektive Perfektion anderer müssen wir unsere eigenen Werte aufbauen, unsere eigene Perfektion, die aus mehreren Gründen objektiv sein muss: um nicht die Sensibilität zu erreichen, die uns daran hindert, das zu tun, was wir wollen und auch nur das zu fühlen Wir entwickeln uns so weit wie möglich weiter, ohne durch andere, andere Aspekte und Umstände eingeschränkt zu werden.

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

Slăbim împreună și creștem,
ne naștem orbiți de ce nu știm.
Te știu, dar nu ne cunoaștem,
simțim ura și iubim…

Prin refren atingem atingerea.
Sinergia, ca o verigă slabă, zăcea,
iar ea spunea că aiurește, prostește,
naște și mișcă — ura o-nvrăjbește.

Urla pe ritm și cânta suspinând,
când, visând, mișcai, secând
scenarii pe timpi, dependent de ceas.
Strig la limbi, ghidat de compas.

Vânez, vizitiu vinovat, voalul —
alintat, volatil, precum secretul.
Sintetizat urât, purtat cu griji, slăbit,
virat, privit, realmente copleșit de zâmbit.

Tot farmecul e sa te cufunzi

In timpul in care traiesti,

Sa inoti din rasputeri in amonte

Sau sa faci pluta in aval.

Noaptea trebuie sa iesi la mal,

Sa faci un foc zdravan,

Sa spui povesti si sa cauti in stele

Drumul spre mare,

Chiar daca stii din auzite

Ca toti care inoata

Ajung acolo,

Nu ai timp sa asculti orice zvon,

Noaptea e scurta,

Dilema aceeiasi,

Si tot ce ai invatat

Trebuie sa stii, pentru ca

Inveti pentru viata,

Asa ca inoti in amonte,

Sau faci pluta in aval,

Fara sa stii cand va fi

Ultima noapte petrecuta pe mal.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.